"It was many and many a year ago,
In a
kingdom by the sea,
That a maiden there lived whom you may know
By the name
of Annabel Lee;
And this maiden she lived with no other thought
Than to
love and be loved by me.
(...)
The angels, not half so happy in Heaven,
Went
envying her and me—
Yes!—that was the reason (as all men know,
In this
kingdom by the sea)
That the wind came out of the cloud by night,
Chilling and killing my Annabel Lee"
Vreau sa te
iubesc, vreau sa te iubesc asa de mult.
Te caut in
fiecare respiratie.
Vreau sa te
iubesc, vreau sa te iubesc, sa te strang langa mine pana la ultima-ti
respiratie, inghitita inauntrul meu. Vreau sa te iubesc, si sa te urasc,
si sa simt viata – sa simt sange si inima si curent prin venele astea, numai
pentru ca ele, undeva, la un capat, nu pot fi decat legate de ale tale – impreunate
si stranse la bobina principala a intregului univers.
Te caut, te
caut, cu inversunare, cu boala, cu frenezie. Cu nebunie. Si este ca si cum ai
fi aici, aproape – daca imi intind mainile spre tine, pot sa-ti simt forma capului
intre degete, si parul imbracandu-l atat de firesc in forma lui umana,
tangibila – iar eu te ating, si te sarut, si iti urmaresc cu buzele fiecare
trasatura, fiecare contur, fiecare denivelare si asprime a pielii ferme, tari
de om – pielii dragi, parfumate vag de un iz ascuns sub invelisul neted, in
carne, pe care aproape ca-l pot gusta, daca ma intind cu gatul, cu sufletul
spre tine, sa se prinda de al tau prin firele gurii, ce ne leaga atat de bine
impreuna, ca intr-o forma – ca intr-un mulaj. Ne-am prins, iubitule, si nimic
nu ne mai poate desparti.
Toata viata
asta, este toata intru cautarea ta. Nu este nimic ce imi doresc mai mult decat
sa te gasesc pe tine, pe tine si numai pe tine... Nu ma judeca pentru ca iubesc
alti oameni – nu ma judeca daca-i iubesc pe toti, poate, uneori – caci in ei
toti esti tot tu, de doua, de zece, de o suta de ori tu – si prin iubirea fata
de ei nu o incerc niciodata decat pe cea de tine, din toate trupurile lor
calatoare, fara de nume, strangand de fiecare data cate o farama din tine, cate
o silaba din numele tau. Dar este atat de lung, iubitule, si atat de
instrainat... Incat uneori am impresia ca si de rostirea lui s-ar fi terminat
demult, iar eu l-as fi auzit pe tot la un moment dat, nu l-as fi recunoscut –
caci in mintea mea s-au invalmasit atatea nume, atatea nume deodata, printre
care si al meu, si n-as sti niciodata unde s-a terminat « eu » si a
inceput sa existe « al tau ». Al tau, atat de profund inchis
inauntrul meu, ca un cod incifrat in inima, pe care numai dumnezeii acestei
lumi il pot descifra din sensul lor organic – un secret adanc ascuns sub carne.
Al tau, atat de drag inimii mele, al tau atat de permanent in aerul meu, in
suflet – incat nici nu as fi avut cum sa il disting vreodata, atat de obisnuit
devenind cantul corpului meu cu el, ca nu isi mai da seama daca toate versurile
au fost toata viata despre iubire, iubire si numai iubire... Atat de obisnuit,
de familiar sangelui meu incat nu mi-as fi dat seama ca nu am ce raspuns sa
caut, caci devenisem unul din momentul in care incepusem sa iau fiinta
inauntrul pantecului cald al mamei mele, iar tu – un embrion de iubire intre
organele mele nedezvoltate. Erai legata, la randul tau, de buric, ca intr-un
lant infinit al lumii acesteia care incepe si se termina mereu tot inauntru,
mereu tot in adanc, oricat de departe, oricat de in laturi pare ca ne impinge
viata asta – in lichidul amniotic al dragostei din care suntem facuti.
Vrei sa stii unde sunt ? Sunt sub pamant,
iubitule – da, sunt sub pamant – chiar aici (inecandu-ma, aici, impietrind,
aici, chinuindu-ma ... incet, murind – si asteptand) asteptandu-te pe tine.
...Sunt sub pamant, chiar aici – atat de
aproape de tine – asteptand numai un
semn din partea ta – sa imi dau drumul sa respir, cand tu ai sa cobori, ai sa
te intinzi, si ai sa-mi permiti aer, langa tine, din trupul tau inapoi in
plamanii mei, impartasind viata la comun intr-aceeasi respiratie.
"But our
love it was stronger (...)
And neither the angels in Heaven above
Nor the
demons down under the sea
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee. "
(after a poem by Edgar Allan Poe - "Annabel Lee")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu