Voiam sa tip... Voiam sa tip. Dar
mi-a fost teama si m-am oprit inainte ca pradatoarele si fantomele acestei lumi
sa-mi miroase toate urmele, si sa se napusteasca toate asupra mea intr-un acces
de foame oarba si pofta nestapanita in ochii hipnotizati si inimile goale
pentru sangele proaspat simtit in apropiere. Mi-a fost teama. Mi-a fost teama
ca-mi vor recunoaste glasul printre atatia morti si au sa vina dupa mine –
hulpavii, ucigasii, fiintele cu sange rece in cautare de cald, de rosu sticlos
sa le luminze haurile negre din stomac – sa-mi sfartece corpul de toate
scuturile sale, sa-l disece pana la comorile pe care spera sa le gaseasca in
organele umflate si sanatoase de viata – cand sunt toate pline numai de stafii
si ganduri moarte de iubire, prelungite intr-o viata care le-a uitat numele demult,
intr-o sfarsire nemiloasa a fericirii pe Pamant, pentru ca ea sa continue si-n
moarte, la fel de alba si sfasietoare, ca lama unui cutit care cade neincetat
in aste gauri, despartind neincetat valul dintre lumi.
Degeaba cade, degeaba canta – lama
cutitului si sufletul fantoma – amandoua despre un sentiment si o fiinta
pierduta intre cele doua lumi – caci doua fiinte, si inca moarte – n-au sa se
mai uneasca nicicand – daca n-au reusit doua vieti sa le lipeasca in causul ei
cald, atunci cand inca existau, cand inca erau posibile – una inauntrul celeilalte,
una despre cealalta – in ganduri si atingeri care pretindeau a fi despre
iubire.
Alexandra Levasseur - Dancer III, Acrylics, Pencils on Paper |
Degeaba canta, degeaba cade. Cutitul
n-are sa mangaie niciodata ranile de sange, precum cainele n-are sa-si linga
niciodata gaurile roase de viermi in carne – ci poate numai vulpile, si numai
lupii – dar se stie ca ei nu mai sunt demult vii, si cicatricile care se inchid
acolo nu sunt toate despre vindecare, si nu sunt nici despre viata – ci sunt
toate despre moarte, caci o cicatrizare perfecta nu exista niciodata in
povestile despre viata, si niciodata in cele de iubire – caci acelea sunt rani
care nu se inchid niciodata, in oameni care raman in permanenta deschisi – in
ochii si gaurile, si palmele lor deschise, intinse mereu sa primeasca alte
palme, si alti ochi si alte trupuri sa umple gaurile decupate atat de adanc in
adancuri.
Iar viata despre aceasta este. Iar
moartea despre aceasta este.
Iar eu nimic nu am sa fiu, si nimic
n-am sa aflu, si nimic n-am sa fericesc in clipe si colturi mincinoase de viata
– caci ea nu e viata, ci numai infern, si sare alba pentru crestaturile
intunecate din suflet.
Iar eu nimic n-am sa tip, si nimic
n-am sa caut, caci numai putreziciune, si numai corpuri straine – defuncte,
roase in pamantul negru de oameni fara de nume, si fara de sentimente – am sa
gasesc in cale, iar de aici pana la moarte timpul nu va fi departe.
Este inevitabil de fapt. Totul este
inevitabil. Mai putin intalnirea noastra... (caci tu nu vii niciodata.)
Diluare :
Nu stiu de ce am impresia ca, atunci
cand tu nu esti aici, pamantul imi fuge de sub picioare. Dar nu e o impresie -
pamantul se dezlipeste efectiv de sub talpile mele in zilele acelea si, fara
voie, ma surprind plutind departe de el, ratacita si invartita printre nori
calatori fara de nume, ajungand, in instabilitatea starii in care ma aflu,
aproape de a ma pierde, odata cu ei, pana si de numele meu - si toate acestea
se intampla si se sfarsesc pana ce tu vii si, bland si cu maini pricepute, imi
legi la loc nodul de la mijloc de al tau, si ma aduci, printre pasari cu
ciocuri ascutite si strigoi nevazuti ce musca din trupul meu, inapoi langa al
tau, pe sol, unde sunt in siguranta in imbratisarea noastra nepretuita de
pamanteni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu