Ultimul fum

(In ultima vreme sunt tot mai racita, mai inghetata inauntrul Pamantului astuia cald si nu pot gasi alta explicatie in lumea incetosata, impanzita in cristale ascutite de apa, decat ca m-am imbolnavit de ea, si inca in ce hal. Cred ca am devenit o muritoare intr-o lume de vesnici maladivi, o locuitoare a cerului negru unde credeam ca nu se poate sfarsi nimic, niciodata in adancurile sale albe, atat de curate si profunde.)

Suntem cu totii nefericiti, singuri si defectuosi, plini numai de goluri si de lipsuri pe care lumea asta le compenseaza cu dependente si alte lucruri care sa le umfle pustiul negru, ca pe un burete ce se hraneste din abundenta cu tot ce intalneste in cale, fara sa mai desparta binele care ii face bine de binele care il otraveste.

Suntem cu totii nefericiti drogati, vrajiti de fumul lumii asteia murdare, pe care il numim aer. Suntem dependenti, da – si nu putem supravietui altfel decat tragandu-l in piept, regulat, de zeci, de sute, de mii de ori pe minut, pe zi, pe an – masuri inventate, de altfel, tot de mintile noastre bolnave, infometate de drogul lor pana la a-i cauta dimensiuni si timpi ca sa tina numaratoarea clipelor pierdute fara de el. Pentru noi, fiecare clipa fara de viata in lumea asta este o clipa pierduta. Lipsa noastra de respect pentru gandire – o persoana care sta la pervazul unei camere, privind in gol, este descrisa ca facand nimic. O persoana aflata in coma sau chiar o persoana in stop cardiac – cat de fericita, cat de curajoasa in inconstienta ei – iar noi, ignorantii de noi – incercam sa-i introducem cu forta drogul negru la loc in piept, crezand ca i-ar face mai bine.

Peter Martensen

(Fumul tigarii mele are miros de ciocolata. Al tau – de tutun mentolat. Al prietenei tale are poate de cirese, si iubitul ei il vede simplu, negru pe principiul cu cat mai puternic, cu atat mai bun. Ne mandrim, masurandu-ne viata in clipe cat mai agitate, traite in extreme ce ne pun limitele trupului slab la incercare si ne fac inima sa stea in loc – dar pentru ce, daca suntem la fel de dependenti de aerul care dicteaza cand aceste inimi se vor opri, si cat le este necesar pana ce respiratia, pana doza li se opreste brusc, si dincolo de ea nu pot mai pot continua? Caci nimic nu mai este, nimic nu mai continua in afara aerului acestei lumi, in afara batailor unei inimi care inceteaza brusc sa mai iubeasca, sa se mai teama, sa mai simta – sa traiasca – nimic nu mai continua atata timp cat noi credem ca nu mai poate.

Pentru ca suntem slabi – si trebuie sa traim. Trebuie sa iubim. Trebuie sa simtim, sa avem sentimente, remuscare, teama, compasiune, constiinta, cand viata adevarata nu este nici una dintre toate acestea. Tot timpul trebuie. Trebuie sa bata o inima – undeva, acolo – ca sa putem trai – si trebuie sa hranim golurile dintre peretii ei cu aer de pe Pamant, in lipsa de altceva.)

Tusesc tot mai des, si de fiecare data cand ies din casa, gura mea intra parca intr-o stare frenetica de tremur, straduindu-se sa scuipe insasi sufletul din corpul cutremurat de spasme. Pe cand nici nu imi pot tine ochii deschisi sa mai vad contururile lumii mele, imi zic ca probabil am devenit alergica, iar sinele meu, intr-o stare tot mai vlaguita de amorteala, isi pune amprenta bolnavicioasa pe fiecare fragment din trupul negru care se scutura sa ma scoata afara, descotorisindu-se, parca, intr-un ultim acces de dezgust, de gazda sa. 

Lumea asta s-a straduit pe cat posibil sa ma distruga, sa ma anuleze, daruindu-mi un trup cu care sa o iubesc, sa o traiesc si sa o mandresc pe ea - iar eu, in fiecare zi, caut sa imi smulg, pe cat posibil sufletul neiubitor, netraitor, nemuritor si nefals inapoi din ea, intorcandu-l firesc si cu durere catre mine insami. 

Lumea asta s-a straduit pe cat posibil sa ma distruga, daruindu-mi un corp. Eu, zi de zi, caut sa ma revolt, negandu-mi moartea, negandu-mi forma, si chemand inapoi, in fiinta beteaga, fara de viata, fiinta sufletului in moartea acestui pamant.

Imi dau seama cat de jalnica am devenit. In fiecare zi un tribut tot mai mare se cere pentru viata in aer liber, corpul incepand sa incetineasca progresiv pentru pastrarea de clipe intacte inauntrul sau. Ai zice ca economiseste pentru mai tarziu. Dar dincolo de asta, nimeni nu s-a intors sa spuna daca mai merita la ceva.

Mi-am stabilit limite, draga mea. In fiecare zi, doar cate un pachet. In fiecare ora, doar 10. Pana cand, la un moment dat, am sa ajung la 2 respiratii pe zi si trupul meu are sa inceapa sa se elibereze incet de dependenta sa nociva, distrugatoare. Pielea va incepe sa mi se decoloreze de el – de toata murdaria, de toata lumea si toata viata, iar albul final al corpului intrat in descompunere isi va lasa sufletul, mai curat si mai puternic decat el, sa rupa ultimele lanturi de sentimente si sa se elibereze de piedicile umanitatii sale.

  

(Asa ca inceteaza sa mai astepti o zi. Inceteaza sa mai astepti o vineri, o luni – un decembrie sau o « vara viitoare » sa iti incepi implinirea viselor – sa te duci in excursia aia pe care ti-o doreai atat de mult sau sa ii spui baiatului pe care il iubesti cat de mult il doresti in fiecare seara. Inceteaza. Inceteaza sa mai astepti, sau inceteaza sa mai speri. Oricum viata este pe sfarsite din momentul in care a inceput, iar boala noastra fara de leac este un pretext suficient de bun sa profitam de clipele ramase cat putem de mult, fara de teama ori justificare pentru actiunile noastre comise in pura nebunie si libertate. Caci cel ce moare isi cunoaste sfarsitul ca pe propriul inceput, mereu acelasi, mereu identic cu sine insusi si, prin refuzul in descatusarea sa nebuna, alege sa schimbe cursul vietii sale, daca pe cel al mortii nu are cum. 

Nicio clipa nu este incorecta sau rea atata timp cat este una fericita – iar viata nu mai are nici sens, nici masura atata timp cat nu este in masuri din tine.)

Imi trag ultimul fum de aer in piept si imi indrept pasii si clipele – numarate – catre tine, cu inima oprita, nestiind daca au sa-mi fie suficiente toate sa te ajung.