I Ganduri din jurnalul de sange

Lissy Elle

Se spune ca este atat de crud, si absurd totodata sa fii in viata sub boboci de cires. Sa fii viu dupa iarna, sa fii viu sub atata frumusete, sa fii viu dupa toata moartea, dupa toata sfarsirea. Eu spun ca este absurd sa fii in viata orisicum.

Asta se numeste viata ? Asta sunt eu, acum, care ma privesc in geam – sau sunt eu, privita in oglinda din baie – sunt eu cea din reflectia asta, asta, ori cealalta ? Sunt eu in vreuna dintre ele macar ?... – conteaza macar ?

Obisnuiam sa privesc focul din soba si lemnele care mureau acolo, inchipuindu-mi ca e insusi sufletul meu care se coace printre ele, in intuneric. Imi placea sa arunc cu tot felul de obiecte in focul meu si sa ma uit apoi la ele cum dispar incet, desfacute in firisoare negre ale substantei atat de mari care le compunea la inceput. Ma surprindea sa-mi dau seama cat de mici sunt lucurile in realitate, cat de fragila si urata natura lor, fara de invelisuri si masti care sa o ascunda. In zilele acelea aveam impresia ca, daca ma straduiesc, pot auzi insasi sunetele de agonie si tipetele infundate ale lucrurilor fara de viata aruncate inauntru si imi placea sa cred ca, odata cu ele, sufera, cel putin pe atat, si fragmentele din sufletul meu ars printre lemne, si toate sentimentele si gandurile nedorite despre tine care au sa se sparga si au sa dispara treptat, in furnalul de cenusa, departe in afara mea.

Daca mi-as tine picioarele ingropate sub soba in flacari si ar incepe si trupul meu sa trosneasca precum aschiile tari dinauntru – oare m-ar durea, precum il doare si pe trupul copacului rupt si trunchiat cu cruzime inauntru ? Da ? Nu ? Si daca nu, poate m-ar durea – oare ? – sufletul, asa cum il doare si pe sufletul copacului inchis inauntru ?

Oare m-ar durea? – Oare as simti? Si daca nu as simti, ar fi poate pentru ca, lacrimile lichide odata ivite in ochii fierbinti dinauntru, nu se mai pot plange si, nemaifiind curse niciodata pe chipurile noastre materiale – nu le mai putem simti, nu ne mai pot durea, si, in consecinta, nu stim daca mai existam sau nu.

Atunci cand nu mai simtim suferinta este atunci cand stim cu siguranta ca nu mai simtim viata, caci ne-am sfarsit demult.

 Lissy Elle

Si daca suferinta mea era tot ce aveam, ea s-a pierdut si ea, in flacarile sfredelitoare din camin care au ars sentimentele grele pana la cenusa, si au topit sufletul atat de bine protejat inauntru, pana la fum, pana la aer, dar acolo el nimic nu mai putea simti, si nimic nu mai putea plange, inecat in substanta de alt Pamant, inecat in respiratii de alti oameni si in plamani de alte creaturi. Dar niciodata, nicicand acelasi, pentru ca nu va mai fi niciodata al meu, iar eu nu voi mai fi nicicand a lui – a sufletului meu. Si atunci voi sti ca sunt a nimanui.

Caci nu voi nici suflet, nici simtire pe lumea aceasta, ori pe alta.