Flowers from hell

In campul meu de flori de hartie

Care nu pot sa faca dragoste

Ci doar sa scuipe sange

Din gauri nevazute,

Eu sunt o margareta mica

Ce nu s-a transformat inca

In garoafa ucigasa

Ce va arde toata pajistea

In flacari.

Feeling

Durerea e ca un topor care cade peste inima mea.

Aluneca, incontinuu, aluneca si loveste, ciopartind cu sete tot ce a mai ramas acolo. Nu stiu daca ceea ce tasneste afara este sangele din trupul pamantean sau cel din trupul ceresc. Stiu doar ca curge. Mult. Sange. Iar sangele nu mai e nici albastru. Nici rosu. Sangele caderii mele este negru, iar figura desfigurata a sufletului mai respira inca printre rani, caci doar are atatea gauri libere prin care sa o faca... si prin care nu curge sange. Prin care (nu) curge nimic. Nimic.

Doar cuvintele astea...

Madness. Faza terminala

"My compass has broken; I'm losing the way
An ongoing madness has led me astray"

M-am saturat. S-a terminat cu sentimentul asta.

M-am saturat. M-am saturat – trebuie sa se termine.

Amintirea ta trebuie sa se termine, iar cerul meu sa scuipe sange, si mai mult sange – oricat este nevoie – pana scapa complet de numele tau, vomitandu-te in ganduri moarte de tine, din tine, despre tine – despre mine si despre tot sentimentul de noi, de « noi »-ul care nu vrea sa mai sa dispara – totul afara, totul mort si saturat... saturat... saturat.

Am oprit totul si am intors lumea pe dos. Acum ca toate lucrurile si-au schimbat chipurile, acum ca toate valurile au cazut, iar cerul s-a rupt, in paraituri ascutite dezlegate nemilos de pe inalturile albe, toate penelurile mele au innebunit, iar culorile au racnit o data pe o zare de sange – doar o data...

Culorile lumii mele au racnit o data de durere, iar lumea a cazut in foc si sange.

Acum, in spatele ochilor mei, nu mai e lume, nu mai e viata... Nu mai sunt oameni, nu mai sunt ape, ori aer, ori gheata rece pe cerurile invinetite de tipete – nu mai e lumina, nu mai e forma, nu mai e tine in camera obscura a pamantului, si nu mai e durere in minele secat de boala. Aici e singuratate, si e nimic, si e moarte... dar cel putin nu mai e tine, nu mai e sentimentul asta bolnav de tine sa ma innebuneasca, sa imi tipe, sa ma loveasca... pentru ca nu esti tu aici.

Boala mea a iesit – e afara – dupa ce m-a acoperit complet, dupa ce mi-a orbit lumea – sa orbeasca si stelele, sa innebuneasca si florile, sa turbeze si apele, si pasarile, si norii de durerea mea – si sa scrascneasca toate – un scrasnet vanat si prelung – sa planga golul o data... O data si apoi sa se sfarseasca. Sa se sfarseasca lumea mea...

Diluare:

Daca nu mai imi vad reflectia – daca nu mai imi vad trupul – mainile, si picioarele, si oasele de argint ce tin totul laolalta, ce tin pamantul sa nu ma traga dupa el, toata oale si surcele in praful de dedesubt – cum am sa mai stiu care sunt eu in lumea asta mare ? Daca ochii mei au orbit de lumina, cum am sa-mi mai gasesc drumul, cum sa fac sa nu imi pierd sufletul si sa il ratacesc in drumul meu de pulbere prin intuneric ? Daca tot universul asta vanat si bolit de moarte a orbit ca si mine de toata lumina, cum avem sa stim sa nu fim absorbiti de tot negrul asta greu cand o sa cada tot in noi, izgonit de stelele chircite de durere, izgonit din golurile arse de sange – izgonit de tot spatiul din afara, de toata viata si de toata intristarea lumii – planganda si curgand calda asupra noastra, caci nu mai are unde sa ii faca loc in ea...

Amarati de oameni vii, picurati cu ploaie otravita de moartea universului – amarati de oameni vii, picurati cu moarte pe gatlejurile date peste cap, largite din toate unghiurile sa intinda carnea, sa intinda celulele si durerea si microbii nevazuti din ele – amarati, amarati de oameni... cascati dupa o gura de doctorie cereasca din inaltul pe care nu pot sa-l mai vada si primind sange inapoi – sange negru, inghitit cu de-a sila, sange mort, vascos din insasi stelele ce pareau atat de indepartate inainte. Dar acum toate s-au strans. Lumea, parca atat de mare si dilatata de fericire, s-a adunat toata in intuneric, in suferinta ei la comun, in boala ce a chiricit-o pe toata si a adus-o sa se inchine pentru un strop de linistire pe pamant.

Si daca i-as putea vedea – oamenii – acum – probabil m-as ingrozi si mi-ar arde ochii de rosul lor – de rosul oribil, de rosul ucigas, de rosul criminal... al durerii lor. Oameni... neoameni acum – fiinte cu doua maini si doua picioare – tarandu-se bezmetic pe pamanturile brazdate de vinisoarele pulsande ale pamantului – singurele cu putinta vii si miscatoare acum – si umflate, inundate – inundate complet. De toata durerea. De tot lichidul. De tot sangele lumii asteia moarte, lumii asteia secate care a putrezit... si a plans lacrimi de rubin in ochii si in gaturile fiintelor puternice, singurele – oamenii – atat de frumosi, unicii – fericitii – atat de vii, atat de « bolnavi » de fericire inainte, ... de iubire. Incat pana si stelele ii invidiau din inalturi.

 

One of these days

 "If I love you more, will you suffer less?"

(Elie Wiesel, quoting his five-year-old grandson) 

Si cred ca intr-una din zilele astea te-as putea lasa sa ma iubesti, ti-as putea permite – atingerea, sarutarea, inflirtarea in corpul personal – si as lasa sufletul tau sa atinga parti din mine – mici, ciobite parti, dar fragmente din mine, intime si ele, ca si totul sufletului suveran peste cele dinauntru – dar pe acela niciodata – niciodata – caci apartin de altcineva. Am sa iti daruiesc o mica parte din mine, ca si tu sa imi daruiesti o mica parte din tine. Si poate, avand un pic dintr-altcineva, as putea sa leg un pic de durere la loc, sa nu mai curga rana lunga din spatele pieptului. Si, poate asa, am sa fiu un pic fericita – daca am sa iubesc un pic din tine, si tu ... un pic din mine. Si cred ca as putea sa ma obisnuiesc cu sentimentul asta – fericire – dar mi-e teama de obisnuinta, caci eu tot ce simt numesc « acasa », iar « acasa » mereu m-a lasat in urma, mereu m-a parasit.

Nu vreau sa te iubesc nici macar un pic, ca sa nu cad apoi mai mult in intuneric si sa risc sa mor candva. (Intr-una din zilele astea...)

Dementia

Nu mai am nevoie de cuvinte ca sa te descriu. Nu mai am nevoie de infrumusetari ca sa vorbesc despre numele tau – ca sa vorbesc despre un nume atat de minunat si fericit ca acela al unui iubit – dar eu stiu ca nu sunt niciodata prezenta in gandurile tale si ca toate acestea sunt doar nascociri.

Nu ai sa ma vezi niciodata. Nu ai sa ma simti niciodata. Chemarea mea nu va cobori niciodata dintre buzele tale, chipul meu nu se va prelinge niciodata limpede si luminos in mintea ta astfel intunecata, straina de mine ; sentimentele mele nu vor ajunge niciodata in gandurile tale, sa primeasca raspuns inapoi in infinitul obsedant de voci...

Down the hole
 Sufletul meu izgonit se invarte nebun prin ospicii, alienat de iubirea ta, bolnav dupa chipurile tale – atat de frumoase, de innebunitoare, de felurite in amintiri despre numele tau si de strans impregnate in inima mea, puternice ca drogurile ce ma impiedica sa mai vad altceva decat imagini, povesti despre iubita mea – despre iubita mea absenta, despre iubita mea plecata, ce m-a parasit. Sufletul meu neputincios, rascolit in valuri si valuri de spasme in ideea absentei tale ce imi coboara in trup ca o greata nesfarsita ce m-ar face sa mor, sa mor de o mie de ori daca n-ar fi drogurile mele – drogurile lor – ale nebunilor, ale carcerarilor mei, ai servitorilor rosii ai Reginei de Cupa. Sufletul meu, bolnav de amintiri – sufletul meu, bolnav de sange, bolnav de moarte, bolnav de tot rosul ce a patat albul acesta ce trebuia sa picteze camera mea linistita curata de spital... Sufletul meu, murdar de sange. Sufletul meu alb, bolnav de sangele inimii sparte, curs peste el ; sufletul meu alb, bolnav de amintirile murdare despre tine, ce nu ma lasa sa mai respir...

Sufletul meu, sufletul meu...

Ai pictat trandafirii sufletului meu rosii, pentru ca albul lor te turba – ai colorat parti din mine, parti din sufletul meu in culorile inimii de cupa – bolnavo ! – le-ai indoit pentru ca numai asa puteau fi cuprinse lumii tale – doar ca sa ma imprizonierezi si pe mine, sa ma legi de tine, in negru, in urat – in sange – stramtat, rosu, murdar...Pentru ca argintiul lumii mele, albul unor petale ce ti le-am oferit intr-o zi de vara ti-a fost prea putin – tu trebuia sa-l colorezi, sa-l colorezi in rosu si sa-l numesti « iubire » pentru ca numai asa era de inteles, numai asa era cu putinta in lumea ta fireasca de afara ; si apoi sa cobori toata toamna asta peste noi, peste sufletele noastre uscate, vestejite, bolnave de atata culoare mazgalita, fortata, apasata cu de-a sila inauntru.