Orasul bolnav de frumusete - Indragostitul II - Bolnavul

Esti fragil si esti in primejdie.

Esti slab si fara de aparare.

Esti singur si fara de iubire in orasul ticsit de oameni bolnavi si sanatosi – pe care nu ii poti diferentia unul de altul – esti singur si fara de iubire in orasul ticsit de oameni goi sau plini de aceasta – dar nu esti niciunul dintre ei. Nici implinit, nici pustiit. Nici liber, nici prizonier al bolii, al oamenilor, al sentimentelor inselatoare. Nici bolnav, nici sanatos in mintea ta plina de urlete incete pe care nu le poate auzi nimeni.

Esti mort si esti viu. Apararea ta a cazut sau ai reusit sa o invingi. Boala. Infectia... Caderea. N-am ajuns niciodata la timp, vezi tu. N-am ajuns la timp sa te salvez, n-am ajuns sa-ti trimit speranta si sentimente in sufletul sleit de nimicuri, n-am ajuns sa daruiesc sarutari chipului bolnav de rani, imbratisari trupului rupt, dezlegat de oameni si expus loviturii celui mai mic semn de urat, de boala, de murdar. N-am ajuns sa acopar trupul acela, sa-l cuprind complet, sa il strang in mine si sa il las sa se cufunde acolo, cald si protejat. N-am ajuns sa-ti ofer siguranta, n-am ajuns sa-ti ofer ajutorul, n-am ajuns sa-ti ofer iubirea. Nu am ajuns sa iti ofer.
Cand tu nu mai aveai nimic.

Si nu stiu ce s-a intamplat cu tine in orasul intunecat de boala si de oameni straini, otravitori, amenintand cu murdarie si moarte.

Nu am stiut niciodata... daca ai supravietuit.

Daca tu ai reusit sa scapi, sa te salvezi cumva. Fara de mine.

Pentru ca eu, vezi tu, nu am fost printre cei norocosi. Eu am fost printre cei mai slabi – am cazut, iar durerea m-a doborat inainte sa stiu ce e cu ea, sa capete contur in mintea mea drogata cu durere, cu refuz... si sa ridic o mana sa ma prind ...de marginile constiintei mele. Nu mai era constiinta acolo, nu mai era sens, vezi tu, fara iubire. Era nimic. Iar o cadere din nimic intr-alt nimic nu ma mai afecta defel, nu mai conta, caci din nemiscare absoluta nu mai ai unde sa cazi. Asa ca mi-am dat drumul. Mi-am permis sa mor. Mi-am permis sa fiu slaba, sa nu reusesc.

Mi-am deschis bratele si am primit toate loviturile necesare in trupul chinuit de goluri – si, vezi tu, toate au nimerit in goluri, in goluri – rotunde, nemarginite, nenumarate goluri – caci asta devenisem acum – o mare sita de nesentimente care nu mai putea simti nimic, nu mai putea primi nimic pe care sufletul ei, intr-un ricoseu absent, invatat al lumii moarte, sa nu-l trimita inapoi, fara sa-l cuprinda inauntrul ei vreun pic. Pentru ca nu mai avea unde sa incapa – durerea, lovitura, chixul final... Asa ca nu am simtit-o – moartea – am fost absenta. Absenta si de la propria mea moarte.

Si a fost bine, stii... A fost bine sa (ma) sfarsesc.  Sa termin.