Puteam
deja sa o simt murind in mintea mea, iar asta ma innebunea. O puteam simti dezlipindu-se, sinapsele sale desprinzandu-se
de ale mele si mintile noastre disparand incet una in afara celeilalte. Ii
puteam simti durerea ca si cum ar fi fost a mea, si ii puteam simti moartea ca
pe o realitate cat se poate de cruda, de nemiloasa, iremediabila ca un verdict,
ca o sentinta la imprizonierat pe viat sau pe ca un gigant albatros venind sa
intunece cerul lumii mele cu aripile sale intunecate si grele. Lumea mea
cobora... lumea mea cobora inauntru, iar cu cerul atat de aproape de pamant, de
mare, incepusem sa ma innec. Odata cu moartea ta, timpul incepuse brusc sa
curga din nou, spatiul sa se diminueze, relatia dintre ele sa subrezeasca inca
o data, iar zilele mele sa treaca, eu sa imbatranesc si sa mor eu insami,
inapoi in tine – cea care nu mai esti – si in noi – cei care nu mai suntem.
Si, inconstienta aparent pana atunci de
prezenta ei, intreaga lume parea acum sa simta si sa sufere – cu o apasare
neobisnuita – moartea ei. Ea se termina – si parea ca o intreaga lume moare, ca
o intreaga lume sufera, ca o intreaga lume se sfarseste, ca o specie pe cale de
disparitie sau ca un rau deosebit de important ce va seca pentru totdeauna. Sau
poate era doar lumea mea – poate doar lumea mea se prabusea astfel – poate doar
eu – dar ea era lumea mea. Si daca ea se sfarsea,...
...totul se sfarsea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu