Orasul bolnav de frumusete - Sanatosul

Pe strada, oameni contaminati poarta in fiecare zi virusul mai departe. Pe strada, oameni tristi, infestati cu boala deznadejdii mor in fiecare zi.

Pe strada, oamenii mor.

Eu, in casa mea, stau la adapost intre pereti urati si nu are ce sa ma imbolnaveasca. Mobila, parchetul, gresia, caramizile din constructia puternica – toate tin trupul uman si tanar in picioare si il izoleaza de lumea din afara, de viata, de boala. Nu e sticla, nu e oglinda in vitrine, in usile de lemn solid ; nu e bijuterie, nu e parfum in incaperile golite de orice surplus, iar viata simpla tine omul in viata. Omul nu se vede pe sine, si e fericit. Nu stie ca ce fel de par are pe umeri – ca e des si puternic – caci e incalcit si nearanjat in permanenta -  nu stie ca are un chip inconjurat de acel par – si nu are dorinta sa se vada, sa admire faptura din lut ce se va dezintegra, oricum, cu timpul. Nu are cum sa urasca transformarea, imbatranirea, uratenia, caci nu le percepe defel. Nu e timp, nu e grija, nu e violenta in casa cu patru pereti de caramida groasa. Omul care nu isi cunoaste nici macar chipul, se vede pe sine creatura bipeda cu doua brate subtiri care il ajuta sa se hraneasca si sa se spele – omul care nu isi cunoaste niciodata chipul stie ca asa se si cuvine, din moment ce nu i s-a oferit posibilitatea de la bun inceput – el are ochi, dar ochi numai pentru a-si percepe restul de trup, restul lucrurilor din jur care il pot ajuta sa supravietuiasca – lucru ce il poate asemana oricarui animal cu doua picioare si doua maini – si pentru lumea care il inconjoara – dar pe care, din nou, nu o vede niciodata, de asta data pentru ca asa alege.

Omul nostru nu stie sa vorbeasca. Omul nostru nu stie ca are voce, ca are zambet – ca are sentimente.Golul inseamna impacare, impacarea-i in singuratate, iar ea inseamna fericire.

Diluare :

 

Nu stii cine sunt, nu ma cunosti. Nu stii ce gandesc si ce efecte au asupra mea gandurile dinauntru. Nu stii cum arat, nu stii ce voce am sau daca sunt amabila, sociabila sau nu. Nu stii ce fel de persoana sunt. Nu stii nici macar ce sex am, caci povestirile mele sunt toate la neutru – povestirile mele care se deruleaza neincetat in mintea ta. Nu stii daca sunt salbatica... sau domesticita. Nu stii daca sunt umana sau animala. Daca sunt vegetala sau acvatica. Daca traiesc pe uscat sau in pamant. In apa sau in aer. Sau pana unde se duc radacinile mele de adanc, cat de departe - cat de batrane - pana unde, pana cat am sa ma continui in lumea asta - in viata asta lunga si straina? Dar tie - iti sunt strain?...
Stii macar daca traiesc – daca exist? Stii unde ma aflu – unde locuiesc, cand dorm – daca dorm – cum imi petrec timpul – ce imi place sa fac? Stii macar daca stiu sa numar, sa rostesc cuvinte – daca sunt copil sau batrana, daca sunt o persoana pe care o cunosti – daca sunt ea, el, tu? ... Traiesc in mintea ta? Da? Nu ? Stii macar daca eu ma stiu, daca ma privesc, daca imi vorbesc, daca imi sunt amabila, daca imi plac... ? Daca imi exist...zilele ? Timpul ? (Exista timp ? Am timp ? Sunt aici – Inauntrul lui ? Ma am ? Sau ma are altcineva ? Sunt in timp – traiesc ? Sau in afara ? – si sunt moarta ?  Sunt constienta macar?...Da. Gandesc. Exist.) Sau nu ?

Si daca nu, atunci de ce te gandesti, totusi, la mine? - daca nu exist...

(Poate pentru ca te gandesti la tine)