Intrebarea. Si raspunsul

Si in cele din urma, incepusem sa inteleg. Incepusem sa stiu, sa inteleg foamea – senzatia de gol interior, contractarea stomacului, a peretilor corpului si a intregului trup in jurul tau, sugandu-te pe interior si cerand – cerand vehement un singur si un singur lucru.

Dar eu nu il ascultasem niciodata cu adevarat. Si il hranisem – ce-i drept – dar il hranisem, proasta de mine, cu mancare, cu materie, cu moarte, cu perisabil de viata, cu perisabil de lume, pentru ca nu intelegeam – nu intelegeam ca ceea ce-mi cerea el era imaterialul, frumusetea, nemarginitul, nesfarsitul, nelumescul – sentimentul. Imi hraneam trupul cu lucruri neinsufletite si imi inchinam sufletul la zei falsi, de materie moale, de mancare. 

Nu eram bine – o nu ! – nu eram ! – nu eram sanatoasa si nu traiam nici prea mult. Pentru ca trupul mi se imbolnavea si imi murea in cele din urma. Boala era ireversibila, desi ii lua mult pana se stabiliza in corp. Boala era fatala, desi avea mult timp sa fie sesizata cu grija – pentru ca, vezi tu,  boala vorbea. Boala nu era moarta, ca toate celelalte lucruri din mine, ca toate celelalte lucruri pe care le bagam in mine, le digeram si imi ziceam ca sunt linistita, ca sunt plina, ca sunt bine, hranita, satula – sanatoasa – de mancare, de real, de ceea ce puteam intelege pana atunci si vedea drept singura hrana posibila pentru ca fusese singura hrana inventata pentru suflet pana atunci. Dar ce nu intelegeam eu era ca eram umflata cu nesentimente, cu apa, in corpul flamand dupa mancare, dar mancare adevarata – eram flamanda de adevarat in trupul fals, prizonier, legat de pamant si de materia efemera din el. Il consumam – consumam tot din el, tot ce crestea, tot ce se nastea din el si multa vreme m-am hranit din el – ma hraneam din pamantul ce se dezintegra in fata ochilor mei si nu stiam ca ma dezintegram si eu, odata cu el. Nu stiam ca esti ceea ce alegi sa fii... iar eu alegeam sa fiu pamant – o materie neinsufletita – o forma neinsufletita de viata.

Iar sufletul meu murea in tot acest timp.

Inauntrul meu.

Acolo unde nu ma uitam si nu puteam vedea niciodata. Pentru ca eram prea obisnuita sa ating vizibilul, sa ma bucur de el si sa ma consider fericita cu el. Cand tot ceea ce capatam era materie dezintegrabila – materie falsa, inselatoare – pacalindu-ma si mai mult pe mine insumi.

Dar eu tot nu vedeam.

Cand m-am indragostit la un moment dat si am simtit pentru o clipa fericirea, mi-am dat seama de senzatia inutila de gol dinauntrul meu. Mi-am dat seama de inutilitatea ei si – implicit – de eternitatea mea, pentru ca eram, in sfarsit, dezlegata de lumesc, de minciuna – si ma indreptam cu succes spre mine insami, spre singura plinatate si linstire de care aveam nevoie. Si care fusese intotdeauna acolo, in mintea mea... Ma puteam hrani si puteam trai cu ganduri din mintea mea. Si erau foarte gustoase, de altfel.  Si sanatoase.

Scapasem de nesanatosul propriei mele carceri.

Incepusem sa simt senzatia de foame, de gol interior. Am stiut ca erau doua feluri de lucruri care imi puteau astampara nevoia superficiala, si ele se masurau in hrana si iubire. Cum stiam ca n-am sa am niciodata parte de cea din urma, am deschis gura si m-am umplut de singurul tip de mancare pentru suflet pe care aveam sa-l primesc vreodata – cea moarta, cea neadevarata, cea falsa, care ma pacalea, care imi distrugea sufletul dar ma pastra in viata. Deveneam vie in trupul meu sanatos de femeie, si muream incet in sufletul trist, fara boala sau sex.