(In)Finit de nefericire.

De fiecare data cand ma trezesc, fata mea arata mai slaba, mai mica – iar ochii ingustati in crestetul capului imi pare ca s-au adancit si mai mult, precum toate gaurile din corpul meu – si mai mult, si mai mult, inauntru, sugandu-ma cu o forta asemanatoare unei imense Gauri Negre.

Cum as mai putea gasi drumul inapoi din mine insami ?

Cum sa calatoresc cu viteza luminii in corpul brazdat de genuni negre, intinzandu-se la infinit in interiorul necunoscut, condamnat la intuneric pana la moartea mea omeneasca – cand imi vor diseca trupul pentru cercetari, il vor arde in crematoriu ori mi-l vor manca viermii sub pamant ?

Cum sa calatoresc cu viteza luminii in intunericul nesfarsit din mine ?

Cum sa calatoresc... in trupul care sta pe loc ?

In fiecare zi, mai mor cate putin. In fiecare zi, mai mor cate o zi. Cu fiecare zi trecuta, se mai scade una de la sfarsitul timpului, scurtandu-se inapoi, ca un sarpe limitat al vietii cu doua capete distincte – ziua de azi si ziua de apoi – cea care nu este niciodata aceeasi, niciodata cunoscuta, niciodata sigura. Cea care mereu se scurteaza. Mereu se scurteaza, cu fiecare zi din prezentul posibil, din prezentul trecut.

Viata mea. Se miscoreaza in viitor datorita prezentului. Datorita prezentului pe care eu il mananc – pe care eu il consum. Ma intreb – daca nu l-as consuma inutil – daca nu m-as hrani cu secunde trecatoare, identice, nefolositoare – daca le-as pune la conservare pentru zile mai bune – daca as trai cu secunde fericite, iar prezentul posibil ar fi unul singur – prezentul fericit – ziua cea din urma s-ar mai scurta, sau as trai un etern stabilit, un etern de fericire ? Un etern de fericire, pentru ca nu mai e posibil – eu l-am stabilit ; un etern de fericire pentru ca nu mai e inutil – e indispensabil, si fiecare clipa petrecuta este pretioasa, neidentica, neobisnuita, neuitata. Daca te-as iubi, nu as putea sa te uit niciodata. Iar viata mea – neuitata – ar continua la nesfarsit... Un etern de fericire pentru ca eu am ales sa-mi traiesc viata fericita. Un etern pentru ca am ales sa nu mai mor – am ales sa stiu sa traiesc.

Dar asa – eternul meu nu exista – iar zilele, fara de iubire, fara de fericire, au atat inceput, cat si capat – le pot vedea – aceleasi – pretutindeni, unite, oriunde m-as duce – aceleasi, unite ... doua capete identice, finite pana la sfarsitul timpului. Doua capete nefericite ale vietii mele.

Asta e viata mea. Astea sunt zilele mele.

Ma cunosc si sunt finita, pentru ca nu sunt – nu sunt – fericita.