Te puteam simti cum scrasnesti sa te
desprinzi, sa te rupi din mine ca sa iti dai in sfarsit drumul, sa uiti de
tine, sa dispari undeva in haurile negre dinauntrul trupului meu, digerata poate,
sau innecata in aerul din plamanii mei. In dragostea din plamanii mei, pentru
ca eu respiram dragoste in vremea aceea.
Iti lipaiam sangele pe cerul gurii –
incepusera sa iti apara rani pe parcurs ce te fortai in felul acela – si era ba
sarat, ba dulce – dar, oricat de sadic ar parea asta, de fiecare data imi
placea la fel de mult. Nu imi placea durerea ta, imi placeau ranile tale. Imi
placeau ranile tale pentru ca te descopeream umana, vulnerabila – vie – iar acest
lucru era deosebit de recomfortant dupa atata vreme cat te considerasem
invincibila in mintea mea. Pentru mine, erai ceva etern, ceva ce nu avea sa se
termine, ce nu avea sa piarda din frumusete, din aura sa de lumina inauntrul
mintii mele intunecate. Iar acum, soarele meu incepuse sa innegreasca, iar
intreaga lume devenise noapte.
Odata cu imbolnavirea ta, lumea mea
suferea procese treptate de inghet, de intunecare, de defertilizare, totul
putrezind si murind, pietrificandu-se pe interior, dupa cum dictai tu, dupa
starile tale tot mai puternice de depresie.
Erai in depresie dupa tine insati, dupa viata
ta pierduta, dupa persoana care erai inainte sa locuiesti aici... in mine.
Inainte sa devii mine... Inainte sa devenim noi.
Erai trista pentru ca te
autoconstientizai. Si ce autoconstientizai tu acolo nu ma mai cuprindea si pe
mine. Erai doar tu... Si voiai sa fii singura.
Te puteam simti cu suferi, cum plangi
lacrimi sarate pe gatul meu si cum acestea traverseaza tuneluri si rute
nesfarsite inauntru pana sa se piarda, pana sa se usuce. Stiam ca suferi. Stiam ca plangi. Stiam ca
iti doresti – ca iti doresti sa pleci. Dar nu intelegeam de ce. Nu intelegeam –
si incepusem sa te urasc. Incepusem sa te urasc pentru asta. Te urasc pentru ca
mori. Te urasc pentru ca imi iei asta – pentru ca nu mai suntem, pentru ca ne omori pe amandoi. Si – de aceea – nu puteam sa
iti dau drumul. Nu puteam si nu voiam.
Tu voiai sa pleci, iar eu trageam cu forta
de tine sa ramai.
Stiam ca tu ai sa incepi sa ma urasti
acum, dar nu imi mai pasa – si eram cat puteam de rau cu putinta, si te uram –
ma uram pe mine pentru asta – dar nu imi mai pasa... Tot ce conta era ca tu sa
nu pleci. Tot ce conta... era ca tu sa ramai. Tu erai totul. Inceputul si
sfarsitul a tot. Nu puteam sa ma termin, pur si simplu, deodata. Nu era timpul,
sau poate nu eram pregatit. Poate nu aveam de gand sa fiu niciodata pregatit
pentru asta... pentru a ma desparti de tine. Devenisem atat de obisnuit cu tine
in mintea mea incat nimic nu ma mai putea convinge de alta realitate, una care
sa nu te cuprinda pe tine.
Nu puteam sa te pierd pe tine si, in felul asta, sa
ma condamn pe mine la un nesfarsit de suferinta, de singuratate. De mine... fara de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu