Poate daca doua statui ar putea sa se iubeasca...

Suntem la doi metri distanta, dar la un infinit de pasi intre ei. Suntem la doua corpuri distanta – dar la o eternitate de respiratii departati in plamanii nostri inchisi. Suntem la doua priviri distanta... dar ele nu se ating niciodata.

Suntem atat de aproape – iti pot simti caldura in aerul liber – iti pot simti aroma (...daca ai fi una de cafea, as savura-o pana la ultima picatura si te-as pastra pe cerul gurii pana te-ai evapora singur) ; iti pot simti culorile ca si cum ar fi sentimente (...iar ele sunt de un blond cald inconjurul obiectelor din jur, de parca ai fi compus din lumina, iar lucrurile se incalzesc cand tu stai langa ele) ; iti pot simti prezenta si realitatea ei relaxanta in sufletul meu, intre lucrurile din jur, aducandu-le pe toate inapoi, aducandu-ma pe mine inapoi intre ele... (si cred ca daca intr-o zi n-ai mai fi acolo sa stabilesti ordinea in jur, sa imi aduci respiratiile una cate una inapoi in trup, ca pe un efect de magnet cald in apropierea mea, as muri poate, dezlipita de forta gravitatiei firesti, pierduta in deriva dupa fragmente pierdute din tine – dupa un tine care nu mai e aici...) si iubesc senzatia de tine pe care o am cand intru in incapere si esti inca acolo.

Suntem atat de aproape – daca as putea intinde mana, cred ca te-as atinge – iar textura ta ar avea consistenta de plastilina – atat de efemer imi pari, atat de fragil. Te-ai rupe in fata ochilor mei daca as putea sa te ating – ai disparea imediat, prefacandu-te in cocoloase de om la pamant. Daca as putea intinde mana sa te ating, m-ai atinge inapoi, cu o particica din corp, fara sa vrei... Ai tresari si poate ai zambi. Dar mana mea nu poate sa se miste.

Suntem unul langa altul – am incremenit. Suntem doi oameni, suntem doua statui, suntem doua corpuri, doua suflete.  Suntem doua respiratii. Care nu se intrepatrund niciodata.

Daca timpul s-ar putea opri, sufletele noastre nu ar face-o, iar eu as sti sa te simt in apropierea mea si fara sa te mai vad, si fara sa-mi mai misc vreodata corpul spre tine, fara siguranta reala a ideii de tine... Statuia ta aplecata ar respira inca, iar respiratiile mele te-ar ajunge, poate, candva, in infinitul de atomi, de secunde oprite intre noi, sa ti le atinga pe ale tale. Clipele se opresc vesnic intre noi... Nu se apropie niciodata, nu continua niciodata.

 Daca am fi doar statui tot te-as putea atinge cumva – poate o pala de vant m-ar impinge spre tine si as aluneca inerta in brate intepenite din tine, iar pielea ta s-ar putea sprijini de a mea ; poate doi oameni ne-ar apropia statuile de ceara, crezand ca formele noastre ciudate, taiate, se potrivesc cumva, astfel aplecate, si ne-ar aseza unul langa altul, sau poate fata in fata – ma intreb ce privire ar avea ochii tai atintiti deodata, in moartea lor nevoita, asupra mea.

Cred ca nu ai vrea ca eu sa fiu ultimul chip pe care sa-l vezi...

Daca am fi doua statui...

Daca am fi doi oameni.

Daca am fi ireali – poate m-ai putea iubi. Poate atunci... Poate in spirit, ti-as putea parea mai frumoasa – poate ochii mei de fantoma stralucesc mai tare intr-ai tai, poate atingerea mea rece i-ar placea inimii tale.

Poate daca as muri...

Poate daca as muri, m-ai putea iubi.