Sange de suflet pe cimentul de toamna

Imi aduc aminte ca ma plimbam in orasul de cenusa si muream.

Imi aduc aminte ca aveam un drum, si era un drum spre cealalta parte – dar nu stiu unde era asta, pentru ca nu am ajuns niciodata acolo - ...imi aduc aminte ca aveam un drum si ca am murit intre parti.

In orasul de cenusa gri si ploaie marunta, eu eram doar un trecator – un pion de plumb, ca toti ceilalti – straduindu-se sa-si gaseasca un drum prin multimea agitata. Cantecele mele imi rasunau in cap, ca de obicei, iar in mintea mea culorile se schimbasera, odata cu versurile, gandurile mele fiind coborate brusc pe alt portativ... Nu mai stiu deloc ce era in mintea mea, de ce credeam in zilele acelea ca lumea se transformase in ceva rosu si strident, precum cheagurile viermanoase de sange, ori de ce o consideram bolnava, suferind iremediabil de moarte prematura sub cerul inghetat de toamna... Nu mai stiu de ce ma consideram eu bolnava printre toate acestea, ca si cum ar fi fost ceva de care ar fi trebuit sa-mi fie teama si sa ma inghete in aerul liber, de afara, dar asa era, si nimeni nu ar fi reusit sa ma convinga de altceva nici de ar fi incercat. Vezi tu, eu o simteam – simteam moartea, simteam rosul si simteam boala – si stiam ca nimic nu va mai putea fi la fel ca inainte, si nici bine, nici normal, daca nu as fi reusit sa gasesc o cale inauntrul ei, sa o inteleg si sa imbratisez durerea pentru ca mai apoi sa ma dezleg de ea. Gandurile imi zburasera toate afara din cap, sentimentele mi se invalmasisera, iar cuvintele mi se impotmoleau toate in gat de parca cineva ar fi suflat in mine si ar fi ravasit parti din mine printr-o singura bataie de vant, ca si cum ar fi fost puf de papadie, si nu radacini puternice de om dezvoltat ceea ce se afla inauntru. Nu puteam gasi nicio noima in toate acestea, iar sufletul meu nu a asteptat mult pana sa se sparga, slabit de atata timp, si sa zboare in pene albe, patate de sangele bolii mele inchipuite, afara din mine. Aripile mele – aripile mele din praf ceresc, aripile mele nevazute din puf de nori se fransesera.

Si, chiar de nimeni nu o vazuse, eu cazusem acolo, intr-o zi de toamna, in mijloc de strada, si nu intelesesem a ma mai ridica pentru mult timp... Zaceam, cu ochii orbiti de pete de alb, de rosu, fara sa mai simt durerea, ori ruptura, ori gaurile sparte din mine pe care parca imi ieseau insasi toate urmele de sentimente ramase. Bucati de metal rece, dur, imi fransesera pielea, pielea si pojghita subtire ce-mi acoperea sufletul, iar eu ma scurgeam in drum ca o perfuzie de sange umana, patand fragmente de drum si talpi de pantofi in mersul vostru.

Nici nu mai imi amintesc la ce cantec ajunsesem cand mintea mea s-a oprit, nici nu mai stiu daca era unul violent sau unul de dragoste, despre ce era vorba in el sau daca imi placea macar ; daca lasasem usa deschisa inainte sa plec de acasa sau aragazul deschis, daca le dadusem de mancare pasarilor sau daca m-am spalat pe dinti.  Nu mai imi aminteam nici cum ma chema, cred, asa cum nu mai imi aminteam de nimeni altcineva, daca iubeam sau uram oameni, daca renuntasem cu desavarsire la ei, daca locuiam singura sau impreuna cu cineva, daca trebuia sa ajung in locuri si sa indeplinesc scopuri – scopuri, vise desarte – toate murisera atunci. Nu mai era nicio senzatie, nicio parere, niciun resentiment, nicio durere acolo, niciun « eu » de care sa ma ingrjorez, pe masura ce dispaream. 

Insa, in tot timpul acela, am constientizat ca zambeam – zambeam, caci unul dintre ultimele sentimente si ganduri care nu apucasera sa mi se dezlege complet de pe rani si sa alunece in pamant era unul despre tine... Si eram fericita – da, cred ca eram fericita atunci.