Prezenta la feminin

(...) Si la un moment dat si-a luat ghiozdanul, si-a schimbat traiectoria si s-a mutat in fata mea. In banca din fata mea, spatiile ocupate mai demult de cele doua fete cu par blond pareau cumplit de ingramadite acum, adunate laolalta, multiplicate, uriase, ca si cum ar fi creat o bariera de foc, grea, intre mine si lumea dinainte, intre mine si profesori, intre mine si tot ce se afla in fata mea, iar atunci mi-am dat seama cat de goale imi parusera intotdeauna inainte. Acum, un spatiu pe care nu-l constientizam a exista – un spatiu caruia nu parea a-i lipsi nimic, ce nu parea a goli in vreun fel spatiile dintre lume si mine, gardurile intre sufletul meu si ceilalti – s-a umplut brusc de substanta – iar blocul intunecat ce se asezase atat de neasteptat inaintea mea incepu incetul cu incetul sa ma jeneze. 

Am devenit treptat constient de aceasta prezenta – o prezenta obscura, de faptura nenaturala, straina – si imi parea ca am senzatia unei extraterestre asezate undeva in apropierea mea, sa ma observe, sa imi urmareasca gesturile, privirile si uneori chiar sentimentele. Caci aveam impresia ca fiinta asta – creatura asta – orice ar fi fost ea, avea puterea sa priveasca cumva mai departe in mine, in interiorul meu, iar privirea ei era suspicioasa, la fel de intrigata de ce descoperea acolo asa cum eram si eu de ea. Dar pe mine ma stanjenea prezenta ei. Ochii ei – nevazuti in spatele gramezii de par innegrit artificial – imi pareau ca ma privesc in ciuda acestei distante, in ciuda directiei opuse, in ciuda departarii dintre noi. Imi pareau ca privesc prin ea si prin mine totodata si prin toata sala asta la un loc – caci, in mintea mea, deveneau genuni negre – ingrozitoare forte de atractie care ne trageau pe toti in lumea ei, ingropandu-ne complet in culoarea groasa, ca de smoala. Mereu mi-a fost teama de mlastini, sa nu alunec intr-una din ele, sa nu simt intepenirea membrelor in gelatina groasa, tragandu-ma ca un burete ce se strange dedesubt, sa nu simt sufocarea, spaima, pierderea controlului, afundarea – da, afundarea – intr-o alta forma de viata decat a mea. Iar cu ea acum, in fata mea, ma simteam intocmai. Si as fi vrut s-o alung, s-o fac sa dispara – dar cum as mai fi putut oare sa ma intorc, in constiinta acestui plin, acestei infricosatoare – dar, oh, asa de recomfortante capcane pentru golurile infinite din mine care, deodata, nu mai pareau asa de largi, asa de intinse – la nimicul pe care il aveam inainte ?...

Incepusem sa ma reduc – corect – incepusem sa ma reduc, iar lanturile ei ma ingradeau – le simteam cum ma strangeau, le simteam cum ma prindeau si ma trageau de coaste, de plamanii stramtati, de inima dureros de tare – le simteam... dar reducerea mea consta si in reducerea ei – a durerii.

Legaturile ei nu mai erau lanturi – erau sfori , fire lungi, groase de ata, cu ace fine la capete cu care – avand indemanarea unui paianjen migalos – cauta indelung marginile din mine, pentru a le strange laolalta, cosandu-le in sfarsit, aducandu-le inapoi, aducandu-ma pe mine inapoi, acolo unde trebuia sa fiu.

Ochii ei mari si intunecati nu absorbeau substanta, viata din mine – nu ! – nu, ei adunau durere, o adunau si o desprindeau usor din mine, asa cum ar aduna bacteriologul acele mici, gaunoase din corpul victimelor sale, asa cum botanistul ar culege cu penseta fragmente de flori pentru studiile sale... – ea ma vindeca. Ma vindeca, privindu-ma, si cred ca colectiona subiecti, colectiona durere inauntru, pentru durerea din ea... Ca sa nu mai fie singura. Ca sa nu mai fie o durere – o durere neagra, o durere simpla si singulara inauntrul ei. Ci mai multe. Ea voia mai mult – mereu mai mult – voia sa simta mai multa, tot mai multa durere, crezand ca asta o va ajuta sa dobandeasca un sens, o explicatie pentru viata ei. Pentru propriile ei goluri. Si propria ei lipsa de sentimente, in interiorul sau.

Apoi am devenit constient de prezenta ei – a fetei – a consistentei deosebite a unei persoane la feminin – a unui trup, a unei linii fine si precise ce cobora pe spatele fapturii din spatele crestetului mic si pana jos de tot, acolo unde incepea misterul lumii ei personale – iar linia asta era aceea care aduna totul la un loc, toata lumea si toata durerea – era linia cusaturii unei priviri ce o primisem odata, a unei rani ce se inchisese pentru totdeauna – era miracolul unei linii, unei vindecari, unei cusaturi... care tinea toata lumea asta nebuna la un loc, sa nu se destrame.