Dementia

Nu mai am nevoie de cuvinte ca sa te descriu. Nu mai am nevoie de infrumusetari ca sa vorbesc despre numele tau – ca sa vorbesc despre un nume atat de minunat si fericit ca acela al unui iubit – dar eu stiu ca nu sunt niciodata prezenta in gandurile tale si ca toate acestea sunt doar nascociri.

Nu ai sa ma vezi niciodata. Nu ai sa ma simti niciodata. Chemarea mea nu va cobori niciodata dintre buzele tale, chipul meu nu se va prelinge niciodata limpede si luminos in mintea ta astfel intunecata, straina de mine ; sentimentele mele nu vor ajunge niciodata in gandurile tale, sa primeasca raspuns inapoi in infinitul obsedant de voci...

Down the hole
 Sufletul meu izgonit se invarte nebun prin ospicii, alienat de iubirea ta, bolnav dupa chipurile tale – atat de frumoase, de innebunitoare, de felurite in amintiri despre numele tau si de strans impregnate in inima mea, puternice ca drogurile ce ma impiedica sa mai vad altceva decat imagini, povesti despre iubita mea – despre iubita mea absenta, despre iubita mea plecata, ce m-a parasit. Sufletul meu neputincios, rascolit in valuri si valuri de spasme in ideea absentei tale ce imi coboara in trup ca o greata nesfarsita ce m-ar face sa mor, sa mor de o mie de ori daca n-ar fi drogurile mele – drogurile lor – ale nebunilor, ale carcerarilor mei, ai servitorilor rosii ai Reginei de Cupa. Sufletul meu, bolnav de amintiri – sufletul meu, bolnav de sange, bolnav de moarte, bolnav de tot rosul ce a patat albul acesta ce trebuia sa picteze camera mea linistita curata de spital... Sufletul meu, murdar de sange. Sufletul meu alb, bolnav de sangele inimii sparte, curs peste el ; sufletul meu alb, bolnav de amintirile murdare despre tine, ce nu ma lasa sa mai respir...

Sufletul meu, sufletul meu...

Ai pictat trandafirii sufletului meu rosii, pentru ca albul lor te turba – ai colorat parti din mine, parti din sufletul meu in culorile inimii de cupa – bolnavo ! – le-ai indoit pentru ca numai asa puteau fi cuprinse lumii tale – doar ca sa ma imprizonierezi si pe mine, sa ma legi de tine, in negru, in urat – in sange – stramtat, rosu, murdar...Pentru ca argintiul lumii mele, albul unor petale ce ti le-am oferit intr-o zi de vara ti-a fost prea putin – tu trebuia sa-l colorezi, sa-l colorezi in rosu si sa-l numesti « iubire » pentru ca numai asa era de inteles, numai asa era cu putinta in lumea ta fireasca de afara ; si apoi sa cobori toata toamna asta peste noi, peste sufletele noastre uscate, vestejite, bolnave de atata culoare mazgalita, fortata, apasata cu de-a sila inauntru.