Diluare

Sunt zile in care nu vorbesc cu nimeni.

Sunt zile in care linistea coboara in corpul meu si isi gaseste locas acolo, amortind organele, amortindu-mi miscarile, gesturile, mimica – totul – si in zilele acelea viscerele mele dorm – viata mea doarme, desi merg pe strada si intalnesc oameni si imi continui lucrul. Desi oameni ma intalnesc si cred ca ma vad. Desi soarele ma intalneste si crede ca ma vede. Desi lumina, cuvinte imi incalzesc corpul si nu ajung niciodata mai departe de piele, zgariind-o usor la suprafata cu efectul lor in ecou – cu ecoul vietii mele batandu-mi in organele de sub, reverbrand doar ca un sunet... si niciodata ca o senzatie. Viata mea e compusa din sunete – corpul meu aude, aude viata, aude lumina – si ea e melodioasa – lumina ei – lumina zilei, lumina noptii, lumina lumii – e frumoasa... Lumina ei imi canta. Dar in mintea mea nu e loc de cantece – nu e nicio muzica – nu e nicio lumina – nu e niciun cuvant. In mintea mea e intuneric, iar cantecul ei este moartea. 

De ce linistea mea nu ajunge niciodata la tine ? De ce ... sentimente – pe care nu le rosteste imaginea mea inerta intinsa catre tine – nu sunt auzite niciodata de gandurile tale ? Arunc – arunc fire, arunc noduri, arunc drumuri intre mine si tine – arunc vise, arunc sentimente, arunc necuvinte – dar ele sunt prinse in valtoarea apelor, in valtoarea valurilor si se inneaca – vorbele mele, gandurile mele se inneaca... inainte sa ajunga la tine.

Iar tu nu intinzi la randul tau nicio mana – undita sufletului tau nu se coboara niciodata sa prinda fragmentele de mine cazute pentru tine – nu se coboara niciodata... ca sa ma ridice si pe mine.

Iar eu ma innec in linistea mea. Iar eu ma innec in nelinistea mea. Caci e o liniste cenusie – e o liniste murdara, goala fara tine. Linistea mea nu e suficient de relaxanta, de placuta in rauri din mine, in rauri molcome, nemiscatoare, nefericite – linistea mea e durere, e val... e cadere. E innec. Linistea mea e neliniste, e un nimic. Iar nimicul meu nu este suficient pentru multul tau, minele meu... prea putin pentru un tine – cat de mic – al tau.

*

Cum se face – cum se face ca sufletul nu a mai gasit niciodata drumul acasa spre mine, atunci cand l-am pierdut in drumul spre tine – drum ce nu s-a implinit niciodata... ? Cum se face ca sufletul meu neimplinit a hotarat sa ramana undeva, spart, pe o o margine de drum, ori pe un fund de apa – pe un fund din apele nepasatoare, reci din tine – in loc sa se intoarca, tacut langa mine ? Prefera sa tipe ? – prefera sa tipe, oare, in vocea lui gatuita de durere, de nimic... Prefera sa tipe sentimente infinitului, prefera sa le arunce golului, prefera sa se omoare...vietii. Tie. Frumosului. Ucigasului. Tie... Tie... Mereu tie. Sufletul meu iti ofera tie instrumente sa il ucizi, iar tu nici macar nu te opresti sa te uiti in ochii victimei tale.

Diluare:

Sunt trei zile de cand nu vorbesc cu nimeni.

E recomfortant sa auzi tacerea. Sa dansezi pe ritmuri de ne-fiinta, de ne-cuvinte, de ne-versuri, de ne-murire.

E recomfortant sa auzi tacerea... E recomfortant sa o canti, sa o acompaniezi – tacerea... Tacerea ta iti canta – tacerea ta iti vorbeste – tacerea te ia langa ea si te lasa sa mori cuvinte, sa mori durere... la pieptul ei. La pieptul ei rece. La pieptul ei rece nu e durere, nu e caldura, nu e nevoie – la pieptul ei nu e iubire – dar iubirea doare – iar tacerea nu. Tacerea ta te lasa sa o canti... Te lasa sa o depasesti, sa te ridici – in note inalte din tine, dinauntru, din nimic – pentru a fi totul, moale si alb – la ceruri – la cerurile din tine. Care nu sunt marginite, si nu sunt nici albastre, si nu sunt nici volatile, intunecate de alte pasari si alti nori, si de alte culori... Tacerea ta te lasa sa te ridici... Te lasa sa fii. Te lasa sa te eliberezi, urcand, tot mai sus, decolorandu-te de fragmente din tine, de fragmente de cuvinte, de sentimente ramase – ceva spart intr-o margine de cuvant – un cuvant care nu mai merita a fi rostit.

Cerul tau e alb. Cerul tau nu are culoare. Si nici gust. Si nici substanta... Si nici senzatie – cerul tau alb nu are senzatie de nimic, caci nimicul era durere in pamantul tau – iar aici intunericul nu mai e negru, nu mai e durere. Intunericul a devenit alb.