Miercurea albastra

M-ai privit, m-ai intrebat ce zi era si era o miercuri. De atunci, toate zilele mele sunt o « miercuri » nesfarsita – noi toti - traim intr-o miercuri nesfarsita ; iar cerul, planetele, pamantul si toate au culoarea acelei zile, deoarece, cumva, acolo s-a oprit mintea mea si a ramas blocata, respirand permanent acelasi aer de mijloc de saptamana, fara sa se indure sa se urneasca din loc. Deoarece, cumva, acolo s-a oprit lumea, si nu vrea sa mai plece din ochii tai.

Mananc fructele mele de zi de miercuri, si te privesc. Fructele mele au culoarea ochilor tai, si nu stiu cum m-am pomenit sa mananc mere albastre, dar iti spun – asta era culoarea lor – iar eu numai asta mancam in perioada aceea, fara sa simt nevoia de nimic altceva – mere albastre.

Ma imbrac in hainele mele de zi de miercuri. Ma imbrac in hainele mele de ziua ta. Ma imbrac in hainele mele de ziua mea. Ma imbrac in hainele mele de ziua noastra. Toate hainele mele sunt de aceeasi zi, noi suntem de aceeasi zi, si tu, si eu... Toate hainele mele s-au multiplicat acum, si toate hainele mele sunt intocmai ca cele de miercuri, pentru ca eu asta sunt in fiecare zi, iar hainele, si parul, si ochii si fructele mele – toate trebuie sa ramana aceleasi.

Pentru ca ziua sa nu moara, pentru ca eu sa nu mor si, in cele din urma, pentru ca tu sa nu mori niciodata.

Dar nu putem sa ramanem toti « miercuri », albastri si fericiti pentru o vesnicie...

Pentru ca hainele se mai si rup, fructele se mai si usuca, ochii se mai si uita, zilele se mai si duc...

M-ai privit, m-ai intrebat ce zi era si era o miercuri. Te priveam, mancam fructe albastre din ochii tai si purtam aceleasi haine o vesnicie, innotand in oceane si oceane in irisii tai care nu ma udau, si nu imi faceau rece, si nici rau... M-ai intrebat, ai aflat raspunsul, si apoi nu m-ai mai privit. Ochii tai s-au inchis, rochiile mele s-au decolorat, fructele mi-au putrezit in mana, iar eu m-am innecat in ape ce nu ma mai sustineau...in ape reci, in ape straine de zi de joi.