Secretul toamnei

Nu am crezut niciodata ca o zi de toamna poate fi atat de linistita. De tacuta. Cum poate linistea sa vorbeasca atat de incet in lucruri, in oameni si in drum – in drum de ciment innegrit de ploaie, in drum de ciment ingalbenit de frunze moarte. Poate e tacuta pentru ca e moarta – imi zic. Si totusi freamata de viata – o simt – in fiecare coltisor, e un fragment de suflet asteptand sa respire picaturi de apa curse cu sita din cer – mici si rare. Inghit lichidele si apoi tusesc sec in natura, dar eu nu am urechea suficient de fina sa le aud. Inghit lichidele si apoi se tarasc umflate sa se intinda in nesimtire pe spate, in nemiscare, pierzandu-is treptat constiinta de sine sub soarele palid ca discuri de lumina acoperite cu foi de hartie altele si altele. Sufletele nu misca pentru ca sunt prabusite de betie, imbracate in vesmant funerar dupa vietile frunzelor. Frunzele nu misca pentru ca ciclul vietii lor a ajuns la sfarsit, si au murit intr-o zi de infarct, trasnite de o idee – o idee de frumos nemaiauzita, ce au asteptat-o toata viata lor – care s-a pierdut in aerul de toamna inainte de a fi impartasita mai departe. Poate, secretul frumusetii fiind dezvaluit, nu ar mai fi fost nevoie de alte morti in ast fel violente pentru a-l cauta iar si iar intr-un aer de anotimp cu iz de ucigas.

Dar secretul vietii moare in fiecare zi, fara sa stim de el, si moare desenat in frunze sub picioarele noastre – daca am sti, am putea sa-l citim in ele – in chipurile lor trasnite de uimire si incretite astfel intr-o moarte prematura – am putea sa-l aflam si sa zambim, caci am descoperit inca un lucru magic in natura misterioasa. Dar noi nu stim sa il vedem. Ne petrecem drumul si il frangem intre picioare, pentru ca nu de frumusete avem noi nevoie – nu, ci de timp. Noi fugim dupa timp in fiecare zi, iar picioarele noastre, grabite in fuga lor, se impiedica in permanenta de astfel de lucruri, fara sa le ia in seama, fara sa opreasca un pic viata si sa guste un pic dintr-un fragment de vesnicie.

Noi nu stim ce gust are ea – vesnicia – si nici nu pare sa ne pese. Noi nu stim sau nu vrem sa stim. In orice caz, zilele curg mai departe, cu mortile lor, cu timpul lor pierdut, iar clipele de tacere neobisnuite si tristetea sufletelor obosite din natura, din jur, de peste tot este repede data uitarii. Repede ... are asa o conotatie specific umana – pentru ca numai noi putem sa masuram viata in timpi atat de putin importanti si sa o zorim lacomi de la spate, nestiind ca tot ce-am capata prin acest fel este tot numai aer – aer liber, aer gol, fara de mirosuri ori dulceata – in trupurile noastre goale, uscate de nefericire.