Rapoarte finale III - Infectia

Ai spus ca vrei mai mult – ce mai astepti? Nu fug de tine si nimic nu te opreste sa o faci chiar acum. Vino. Distruge-ma. Omoara-ma. Termina-ma, daca asta vrei. Uita-te in ochii mei – nu ma ai, nu ma ai deloc. Sunt foarte departe, atat de departe incat nu ma mai doare demult propria rana, care se desface absenta, fara retinere in tine si nici nu ii simti usturimea atat de acida altadata.Ce conteaza pentru tine daca sunt vie sau moarta ? Ce conteaza pentru tine daca sunt aici, sau am plecat ? Ce mai conteaza, atata timp cat sangele-mi inca cald iti provoaca la fel de multa placere intre gingiile ascutite si coapsele aspre de animal de padure, cu peri ascutiti de trandafir negru – te prelingi peste mine sa ma intepi, sa ma otravesti, sa ma lovesti pentru propriul dezgust, pentru sila ta taiata in gauri din mine – sau poate ca eu o fac, intru in tine tocmai pentru asta si iubesc, intr-un altim acces de nebunie, mana calaului care ma distruge. Ma tai in tine – eu te folosesc, si nu tu, pentru mine – sa ma zgarii de toate sentimentele ramase ce imi tremura si mi se dezlipesc de spate ca la paianjenii murdari ce isi leapada pielea, infectandu-se de propria infatisare. Iarna asta e aici numai ca sa inghete sentimentele mizerabile din noi, sa inghete trupurile bolnave in zapada, sa-i fereasca pe ceilalti de contagiune si sa curete cicatricile cu atingeri otravitoare – caci cine mai vede crima de demoni, cand e ingropata sub zapada, iar din ochii lor innegriti de rautate nu mai curge sange, si nici durere niciodata. Doar foame...doar foame de alt sange, mai negru, mai murdar decat al lor. Poate asa au sa dispara mai bine, ingropati in negru sub pielea geamanului de moarte.

Rapoarte finale II - Incubation period

M-am tras inapoi sa fac fata durerii. Am inchis ochii si am simtit cum ma indepartez, plutind departe, dincolo de culme. Soarele nu ajunge niciodata pana acolo, in penumbra vailor neumblate, neatinse de nicio geana de lumina. Lasa-ma sa raman acolo unde vantul are sa suiere prin mine, unde norii, privind furiosi de sus, n-au sa mai poata ajunge cu durerea lor covarsitoare pana la mine. Aici, curgerea de lacrimi parca s-a oprit deodata si, in lipsa unor rauri groase de sange cazand din inaltimi, pot sa ma odihnesc in sfarsit, plutind fara greutate pe maluri netede, uscate din mine, visand inauntru vise de linistire in moarte in moarte calma, dupa toata viata zbuciumata ce a crescut pana acum. Intr-un sfarsit am reusit sa o termin, i-am deschis gaurile si am lasat capetele creaturii sa iasa in afara, pacalind-o flamanda in inalturile de albastru sangeriu pana s-a hranit de toata durerea, pana s-a sufocat de toata lumina, inghitind soarele rotund inauntrul ei si izbavindu-ma pe mine in tot intunericul, intr-un colt de forma mai imperfecta de pamant, acolo unde ma am cel mai aproape.

Rapoarte finale I - Simptome

Nu stiu pentru ce toate astea.

Nu vreau sa fiu cea care trebuie se lupta mereu, nu vreau sa fiu cea care tipa si care sufera de bolile imaginare ale unei lumi care nici macar nu exista. Inchid usa si ma inchid. Sunt mai mult ca niciodata inainte, si totusi – inauntrul meu, tot mai stramt, putinul se largeste la cote pe care nu le banuisem niciodata. Cum ar putea, dintr-atat de putin, naste atat de mult sa te iubeasca pe tine ? Ce inseamna sa iubesti. Nu inseamna nimic.

Nu stiu pentru ce toate astea.

Pentru ce asa nebuna ? Acum, ca tipatul a incetat, am un moment de liniste sa iti spun ce gandesc. Ma confesez – sunt o nebuna. Ma confesez – sunt o criminala cu sange rece – nu vreau decat sa te omor pe tine, pentru ca nu vreau sa te iubesc asa de mult sa te urasc asa de putin, si sa-ti ling sangele pana innebunesc de gustul tau si apoi trebuie sa ma vomit pe mine insami ca sa pot uita de amandoi si sa ma pot odihni din nou...

Nu stiu pentru ce toate astea.

In seara asta se rupe un lant. (Care lant e ala?...) Medicamentele mi se schimba in fiecare zi. Doctorii de raze considera ca am devenit imuna la lumina lor, asa ca imi schimba leacul, iar leacul meu, din forma cereasca, capata chipul tau – ca sa pot si eu crede in ceva, ca sa pot iubi ceva de care sunt capabila sa incep sa il merit...

Sunt ? Oare sunt ?

Nu stiu pentru ce toate astea.

(Pentru mine.)

Nu te iubesc, nu te vreau pentru tine. Eu, daca te iubesc, nu o fac pentru tine – pentru sufletul tau, nici macar pentru corpul tau – ci pentru mine – pentru sufletul meu pe care cred ca-l pot atinge in acel moment si pe care il pot iubi, asa cum nu il pot iubi niciodata prin mine, pe care ma urasc.

6-01-2014

Growing blind IV Final statements

Nu era vorba de faptul ca devenisem oarba, ca nu mai vedeam lucrurile din jurul meu. Orbeam, intr-adevar – eu, cea dinauntru – dar nu era un fenomen general, si nu ma instrainam de toata lumea, si nu incepeam sa ma afund in intuneric cu totul. Inca mai traiam in lumea din jur si inca ma mai vedeam pe mine in ea. Pe ei nu-i mai vedeam. Pe ei, pe care-i iubisem in inima mea si se indepartasera de pretuirea cunoscuta candva, intr-un timp trecut, care se pare ca murise, ingropat adanc intr-unul din cimitirele intunecate din trupul meu. Stii, credeam odata ca cimitirele au sa se umple de vise si de deznadejdi, si de sentimente frumoase ce n-au fost impartasite vreodata... Dar n-a fost asa. Cumva, am reusit sa-mi impart toate sentimentele acelea, si am dat afara multe – atat de multe incat ma intreb uneori daca nu am ramas cu prea putin, dar nu mai conteaza... nimic nu mai conteaza.

Nu poti sa te intuneci, nu poti sa orbesti decat de ceva care te-a ametit foarte tare si lumina lui covarsitoare te-a inghitit cu totul, umplandu-ti ochii si viscerele si toate celulele de sange de albul acelui sentiment. Organele tale, trupul tau devenise alb atunci. Cu atat mai alb cu cat inima continua sa ti se umple de ganduri de daruire pentru dragii tai, iar fiinta ti se decolora complet, orbita de atata iubire.

Acum, acea lumina a palit, ca astre inchise in eclipsa, intorcandu-si fetele intunecate in noapte si disparand pentru totdeauna in ceata grea din spatele inimii tale, acolo unde cu ochi limpezi nu te poti intoarce niciodata sa privesti, pentru ca e prea vested, prea putrezit totul.

Nu am orbit de tot. Doar de nedragostea mea.

Prin sentimente imi pierdeam si vederea, iar ochii mei devenisera conditionati de obiectul atentiei lor.

Iar pe voi nu va mai vad.

Si nu e vorba ca m-ati ranit candva ingrozitor si de aceea m-am indepartat, desi, intr-un fel, asa este, dar acum este vorba de ceva mai mult de atat. Nu va mai vad.

Din cunoscuti, am devenit... necunoscuti. Din apropiati, straini, si din dragii inimii mele ati devenit la fel de reci precum pietre indiferente pe fundul apelor de vara, unde nimeni nu mai coboara cu fata invaluita de caldura, de limpezimea apelor de suprafata, sa mai adulmece resturile de dedesubt.

Sorii mei au devenit propriile-mi nopti cu luna neintregita pana la capat, iar toata dragostea mea, toata claritatea lor inauntrul meu se duce odata cu ei, iar de aceea orbesc in atatea zile, ca si in atatea nopti, bolnava dupa steaua mea alba, care nu-mi mai straluceste ca altadata, plina si rotunda deasupra.

V-am uitat. V-am uitat...

Candva va iubeam. Acum nici nu mai pot sa va privesc.

Growing blind III

Imi spui ca sunt invizibila. Atunci inseamna ca voi nu ma vedeti – bine.

Dar eu va vad. Pe voi.

Inseamna ca eu pot trai printre toti, ca pot intra oriunde si vedea oricat in inima orasului astuia – in inimile voastre – pot fi voyeur-ul sentimental perfect – si nu m-ati simti macar.

Traiesc. Ca si cum n-as fi. Pentru ca tu mi-ai dat definitia asta. Stii... se zice ca indragostitii sunt ceea ce se denumesc fiecare intre ei – ca au putere infinita una asupra celuilalt. Tu ... – tu m-ai facut sa dispar. Eu – nu ti-am facut nimic. Tu nu ma iubeai.

Si acum traiesc. Chiar daca am disparut. Uneori ma intrebam unde se duc oamenii cand dispar ? Acum stiu. Oamenii care dispar se duc in alb. Nu este un loc anume. Si nici nu este departe de voi – nu sunt in cer, in Rai, in Iad ori in Pamant. Sunt in alb. Este o senzatie doar. Si o traiesc ca pe un gol – dar pentru mine nu a fost ceva neobisnuit – aveam gauri in mine inca inainte sa mi se intample – disparitia nu a facut decat sa le largeasca, sa le uniformizeze, iar acum nu ma mai doare deloc. Iar acum, traind fara durere, traiesc totodata si fara de iubire, ori de alte sentimente – mi-ai luat totul in tine. M-ai absorbit. Ai putea spune ca o parte din mine inca traieste in tine. Dar este partea din mine inconstienta de sine, cred. Pentru ca eu, cea care exist inca, sunt aici. Si eu nu te mai iubesc.

Eu traiesc acum. Acum imi dau seama – inainte nu traiam probabil. Inainte muream. In fiecare zi, eram iremediabil si inevitabil condamnata spre moarte, din momentul nasterii mele – ma imbolnavisem de viata, iar termenul meu maxim era de cateva zeci de ani.

Eram bolnava si nu puteam simti viata. Viata sanatoasa. Viata adevarata.

Sa fii alba nu este un lucru atat de neplacut precum s-ar crede. Si chiar daca ar fi, n-as putea spune, caci eu nu mai pot deosebi binele de rau, si durerea de placere. Exist, pur si simplu – daca asta se poate numi existenta – a fi singur, si traiesc in felul meu, printre voi.

Va observ si in fiecare zi observ cate ceva despre voi. Sunteti fericiti, sau nervosi, sau deprimati, sau veseli – dar niciodata tristi cu adevarat. Va iubiti... dar niciodata cu adevarat. Va urati... dar niciodata cu adevarat. Va simtiti bine, va simtiti rau, va simtiti veseli, fericiti chiar... dar toate sunt doar momente. Trecand prin voi asa cum trece apa prin hartie – va « uda » si va usuca apoi inapoi, fara sa lase decat o vaga incretitura in urma. Sa va spun ceva - cred ca nici macar nu va amintiti de ea. Si mai cred. Ca nu stiti ce e aia viata. Pentru ca traiti in fiecare zi bolnavi – nu puteti sa urmariti in drumul vostru decat himere, solutii, leacuri la durerile voastre imaginare si nefericirile voastre – singurele ramase vii din voi. Din pacate, astea nu se vindeca niciodata.

Traiesc printre voi si nu ma observati niciodata. Ma puteti simti la un fir de par de piele, la o intindere de pleoape. Chiar si la o respiratie de gura. Dar nu constientizati ca e un alt om langa voi. Pentru voi... e tot materie neinsufletita. Ca si florile – le rupeti, le admirati de frumusete sau le rupeti, va vindecati cu ele – sau cel putin asa credeti ca faceti sau pentru asta credeti ca sunt facute ele – si apoi le aruncati.

Nu vreau. Sa fiu aruncata de voi.

octombrie 2013