Ramane un spatiu dupa toata durerea.
Acela esti tu. Nu durerea. Acela esti tu...
...si te afli in afara ei. In
sfarsit, te-ai eliberat.
*
- De ce vorbesti asa des despre
durere?
- Trebuie ! Este ca o litanie
de care nu ma pot dezice – trebuie sa o amintesc, trebuie sa o recit, inauntrul
meu si, in cuvinte, in afara mea, peste tot si in tot, ca un facut, ca un
obisnuit... Este trist, nu-i asa ? – cand viata ta devine toata un imn
despre durere – dar, vezi tu, pe mine nu ma mai doare de mult...durerea. Nu ma
mai ustura, nu ma mai apasa. Trebuie doar sa o amintesc, trebuie doar sa o
cant... si prin ea, sa-mi amintesc de mine, de atunci si de acum, de aici si
dintotdeauna, caci a fost un companion fidel de atat de mult timp. De prea
mult, poate.
Asa ca, da. Vorbesc despre durere.
Este a mea, este in mine. Si o povestesc, ca intr-un legamant tacit, sa-l
asigur pe corpul meu ca traieste, sa-i garantez sufletului meu ca este intreg –
sa-i promit firii mele ca exista, ca nu m-am pierdut si inca sunt aici, inca
simt lucruri, inca simt oamenii, si pe mine... iar durerea a fost mereu acolo
sa-mi aminteasca asta.
Epithelium flickr |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu