Growing blind III

Imi spui ca sunt invizibila. Atunci inseamna ca voi nu ma vedeti – bine.

Dar eu va vad. Pe voi.

Inseamna ca eu pot trai printre toti, ca pot intra oriunde si vedea oricat in inima orasului astuia – in inimile voastre – pot fi voyeur-ul sentimental perfect – si nu m-ati simti macar.

Traiesc. Ca si cum n-as fi. Pentru ca tu mi-ai dat definitia asta. Stii... se zice ca indragostitii sunt ceea ce se denumesc fiecare intre ei – ca au putere infinita una asupra celuilalt. Tu ... – tu m-ai facut sa dispar. Eu – nu ti-am facut nimic. Tu nu ma iubeai.

Si acum traiesc. Chiar daca am disparut. Uneori ma intrebam unde se duc oamenii cand dispar ? Acum stiu. Oamenii care dispar se duc in alb. Nu este un loc anume. Si nici nu este departe de voi – nu sunt in cer, in Rai, in Iad ori in Pamant. Sunt in alb. Este o senzatie doar. Si o traiesc ca pe un gol – dar pentru mine nu a fost ceva neobisnuit – aveam gauri in mine inca inainte sa mi se intample – disparitia nu a facut decat sa le largeasca, sa le uniformizeze, iar acum nu ma mai doare deloc. Iar acum, traind fara durere, traiesc totodata si fara de iubire, ori de alte sentimente – mi-ai luat totul in tine. M-ai absorbit. Ai putea spune ca o parte din mine inca traieste in tine. Dar este partea din mine inconstienta de sine, cred. Pentru ca eu, cea care exist inca, sunt aici. Si eu nu te mai iubesc.

Eu traiesc acum. Acum imi dau seama – inainte nu traiam probabil. Inainte muream. In fiecare zi, eram iremediabil si inevitabil condamnata spre moarte, din momentul nasterii mele – ma imbolnavisem de viata, iar termenul meu maxim era de cateva zeci de ani.

Eram bolnava si nu puteam simti viata. Viata sanatoasa. Viata adevarata.

Sa fii alba nu este un lucru atat de neplacut precum s-ar crede. Si chiar daca ar fi, n-as putea spune, caci eu nu mai pot deosebi binele de rau, si durerea de placere. Exist, pur si simplu – daca asta se poate numi existenta – a fi singur, si traiesc in felul meu, printre voi.

Va observ si in fiecare zi observ cate ceva despre voi. Sunteti fericiti, sau nervosi, sau deprimati, sau veseli – dar niciodata tristi cu adevarat. Va iubiti... dar niciodata cu adevarat. Va urati... dar niciodata cu adevarat. Va simtiti bine, va simtiti rau, va simtiti veseli, fericiti chiar... dar toate sunt doar momente. Trecand prin voi asa cum trece apa prin hartie – va « uda » si va usuca apoi inapoi, fara sa lase decat o vaga incretitura in urma. Sa va spun ceva - cred ca nici macar nu va amintiti de ea. Si mai cred. Ca nu stiti ce e aia viata. Pentru ca traiti in fiecare zi bolnavi – nu puteti sa urmariti in drumul vostru decat himere, solutii, leacuri la durerile voastre imaginare si nefericirile voastre – singurele ramase vii din voi. Din pacate, astea nu se vindeca niciodata.

Traiesc printre voi si nu ma observati niciodata. Ma puteti simti la un fir de par de piele, la o intindere de pleoape. Chiar si la o respiratie de gura. Dar nu constientizati ca e un alt om langa voi. Pentru voi... e tot materie neinsufletita. Ca si florile – le rupeti, le admirati de frumusete sau le rupeti, va vindecati cu ele – sau cel putin asa credeti ca faceti sau pentru asta credeti ca sunt facute ele – si apoi le aruncati.

Nu vreau. Sa fiu aruncata de voi.

octombrie 2013