Delirium tremens I

"Delirium tremens is the most dangerous stage of mental delusion consumers experiment when they withdraw from alcohol. Also called DTs, it is common at about 5% of people who try to give up consuming alcohol. The condition occurs at about 48 - 72 hours after drinking stops. The hallmark of this stage is profound delirium (confusion). People are awake, but thoroughly confused. This is accompanied by agitation, delusions, sweating, hallucinations, rapid heart rate, and high blood pressure. Also, these "symptoms are characteristically worse at night”.  (..). Studies have shown that death will occur in about 35% of these people if they are not treated promptly. Even with appropriate medical treatment, this condition is associated with a high death rate."

(On Alcoholism and stages, medical report )

Puteam simti taisul lamei sufocandu-mi corzile vocale, incatusand ascutit sangele fierbinte sub piele pe cand se adancea in gatul meu, si totusi eu nu ma opream inca. Si totusi eu nu ma opream inca...

Inima inca imi batea, si inca cu ce putere, sangele imi navalea rapid in creier, punand in functiune toti nervii pe care nici nu stiam ca-i pot avea acolo, iar tot corpul imi tremura, ca si cum ar fi fost facut din particule pure de energie, gata sa tasneasca de pe loc in orice secunda si sa faca tumbe pe pereti de toata forta pe care o avea in el.

Si totusi, lama cutitului ma tinea blocata pe loc, iar mana ferma ce apasa metalul ascutit de pielea mea inca nu parea sa ii dea drumul prea curand. Cu cealalta mana ma tinea pe dupa mijloc, imobilizandu-ma de la trunchi in sus, si simteam ca imi tine prizoniera insasi inima, pompand sange bezmetica, violata de atingerile lui.

Imi era strain si imi era numai dezgust de tot in momentul acela. Chiar si de mine.

Ca o fiara, voiam sa ma napustesc la gatul agresorului meu si sa-i sfartec venele pe care le stiam umflate de lichid cu coltii mei frematand nerabdatori pe sub gingii.

Eu nu mai eram umana in momentul acela... Eram doar prizoniera. Iar corpul meu prizonier nu putea apartine decat unui animal.

Il priveam de acolo, de unde zaceam nemiscata in intuneric, fara sa respir, mancandu-i cu sete din priviri toate miscarile, toate privirile, toate gemetele. Era a mea rana lui, erau ale mele taieturile alea, erau ale mele bratele cazute neputincioase pe de laturi si teasta faramata de cimentul rece. Durerea, ca un fulger, mi-a inundat mintea si, pentru o clipa, barbatul zacand inconstient la pamant eram eu iar el, in linistirea lui, era eu, incepand din nou sa respire parca, in ultimele momente de luciditate pe acest pamant. Am inceput sa tremur, sa ma zbat si sa urlu in noaptea pustie si rece, si niciun sens al normalului sau al umanului ce era in mine nu a mai avut sens cand tortura a navalit toata, deodata, ca un cutit infipt pe neasteptate in trupul meu – si am tasnit in sus, supusa unui soc ce nu parea de niciunde de pe lumea asta. Racneam, racneam ca rapusa de o criza ingrozitoare, chinuind corpul fragil pana la disperare, pana la rupere in tesuturile slabe de dedesubt, facand sa tasneasca pielea, sa tasneasca sangele si insasi inima din corp, in dorinta de a se desprinde cat mai degraba de tortionarul crud ce parea sa vina de undeva de dinauntru. Am inceput sa ma zgarii, sa ma trag de par, de maini, de picioare, voind sa dezlipesc tot, imediat, de pe sufletul meu, asa cum rupi autocolantele impregnate in material de pe caiete si banci, si pereti cand te saturi de ele si vrei sa vezi din nou spatiul gol, curat de dinainte.

Rupandu-ma pe mine, voiam sa vad din nou spatiul alb, nepatat dinainte – oricare ar fi fost el, si oriunde sub pielea, sub carnea si chiar sub sangele meu – as fi dat totul afara, mi-as fi dat si inima pentru o ultima respiratie curata in muschii umflati de otrava. As fi dat tot aerul afara pentru o gaura pura, fara de fum din lumea asta – as fi dat toata viata afara pentru o clipa adevarata in moartea cea mai apropiata.

Toata durerea era indusa de mine, toata durerea exista.

Vinovat e tot facutul, iara nu causul moale, de ou crud aflat inauntrul sufletului datator de viata – caci el, singur, traieste, iar nu inima, hada si dependenta in corpul batut de boala.

Mi-am pipait capul, mi-am pipait pielea de dedesubt si nu mai era par, nu mai era nimic care sa il acopere, nimic acolo – numai durere, pura durere, in spatiile de carne, inundate de sange de dedesubt. Imi atingeam insusi creierul in capul rapus de aer ca de un acid otravitor, si simteam ca ma fulgera, ca o electricitate puternica, ascunsa cu atentie in invelisurile de carne de dedesubt.

2 ian. 2014