Growing blind IV Final statements

Nu era vorba de faptul ca devenisem oarba, ca nu mai vedeam lucrurile din jurul meu. Orbeam, intr-adevar – eu, cea dinauntru – dar nu era un fenomen general, si nu ma instrainam de toata lumea, si nu incepeam sa ma afund in intuneric cu totul. Inca mai traiam in lumea din jur si inca ma mai vedeam pe mine in ea. Pe ei nu-i mai vedeam. Pe ei, pe care-i iubisem in inima mea si se indepartasera de pretuirea cunoscuta candva, intr-un timp trecut, care se pare ca murise, ingropat adanc intr-unul din cimitirele intunecate din trupul meu. Stii, credeam odata ca cimitirele au sa se umple de vise si de deznadejdi, si de sentimente frumoase ce n-au fost impartasite vreodata... Dar n-a fost asa. Cumva, am reusit sa-mi impart toate sentimentele acelea, si am dat afara multe – atat de multe incat ma intreb uneori daca nu am ramas cu prea putin, dar nu mai conteaza... nimic nu mai conteaza.

Nu poti sa te intuneci, nu poti sa orbesti decat de ceva care te-a ametit foarte tare si lumina lui covarsitoare te-a inghitit cu totul, umplandu-ti ochii si viscerele si toate celulele de sange de albul acelui sentiment. Organele tale, trupul tau devenise alb atunci. Cu atat mai alb cu cat inima continua sa ti se umple de ganduri de daruire pentru dragii tai, iar fiinta ti se decolora complet, orbita de atata iubire.

Acum, acea lumina a palit, ca astre inchise in eclipsa, intorcandu-si fetele intunecate in noapte si disparand pentru totdeauna in ceata grea din spatele inimii tale, acolo unde cu ochi limpezi nu te poti intoarce niciodata sa privesti, pentru ca e prea vested, prea putrezit totul.

Nu am orbit de tot. Doar de nedragostea mea.

Prin sentimente imi pierdeam si vederea, iar ochii mei devenisera conditionati de obiectul atentiei lor.

Iar pe voi nu va mai vad.

Si nu e vorba ca m-ati ranit candva ingrozitor si de aceea m-am indepartat, desi, intr-un fel, asa este, dar acum este vorba de ceva mai mult de atat. Nu va mai vad.

Din cunoscuti, am devenit... necunoscuti. Din apropiati, straini, si din dragii inimii mele ati devenit la fel de reci precum pietre indiferente pe fundul apelor de vara, unde nimeni nu mai coboara cu fata invaluita de caldura, de limpezimea apelor de suprafata, sa mai adulmece resturile de dedesubt.

Sorii mei au devenit propriile-mi nopti cu luna neintregita pana la capat, iar toata dragostea mea, toata claritatea lor inauntrul meu se duce odata cu ei, iar de aceea orbesc in atatea zile, ca si in atatea nopti, bolnava dupa steaua mea alba, care nu-mi mai straluceste ca altadata, plina si rotunda deasupra.

V-am uitat. V-am uitat...

Candva va iubeam. Acum nici nu mai pot sa va privesc.