Growing blind I

In camera materia se topeste.

In camera formele se dilueaza.

In camera ochii mei nu mai vad lumina.

Este o noua forma de lumina acum – iar ea se numeste rosu.

Daca mor simt rosu sau simt negru ? Din moment ce am auzit ca se simte negru, banuiesc ca nu mi-a sosit timpul inca.

Si atunci de ce ochii mei incetosati ustura in intuneric ? Ochi infectati cu un fel de otrava de lumina, caci nu mai pot sa-mi deschid privirea in fata ei. Ma doare stralucirea – e murdara. E vulgara.

Voi toti o traiti zi de zi si nu simtiti cum va murdareste. Se numeste a trai lumina ce traiti voi ? Este ea lumina cu adevarat ? Este lumina alba cu adevarat ?... Sau este ea blonda, albastra... neagra. Iar voi toti albi. Murdariti de lumina neagra. 

Merg prin orasul in ceata si tot ce vad sunt forme ciudate, rotunjite, fara de colturi, suprapuse, conturate intr-un nimic fluid, ce parca face bolboroace usturatoare la marginea unde se intalneste cu cerul – un nimic care se continua la nesfarsit, sau poate nu la nesfarsit, ci unde se termina orasul asta cenusiu. Dar eu simt ca nu-i voi afla capatul vreodata, pentru ca am obosit sa-l merg. Am obosit sa-i merg lumina, am obosit sa-i merg oamenii, sa-i merg cladirile. Am obosit sa-mi merg trupul intr-al lui, am obosit sa-mi merg ochii intr-ai lui – sunt gauri acolo in loc de ochi, si gaurile lui ma mananca, ma ustura, ma cheama parca sa cobor chiar eu acolo si sa ma potrivesc in ele. Amagindu-ma ca poate atunci as vedea. As vedea cu adevarat orasul. As vedea orasul adevarat, nu formele astea fara de forma, culorile astea fara de culoare... luminile astea fara de lumina. As vedea. Orasul prin ochii orasului, potrivindu-ma in peisaj intru totul. Dar oare as mai fi tot eu atunci, sau orasul – renascut prin ochii mei, in ochii mei, ... cu ochii mei – eu – orasul – si ochii nostri goi ?

octombrie 2013