
Daca te-ai opri vreodata, totusi, cred ca as muri – eu ti-am daruit tie
toate atingerile si toate clipele din mine.
Nu mai am nimic. Tu, insa, ai de doua ori mai mult. Ai doi de
« tu » inauntrul tau si mi-ar placea sa cred ca eu sunt unul dintre
ei.
Daca nu sunt, totusi, nu m-ar bucura mai putin. Sufletul meu iti
apartine oricum. Si, datorita mie, tu vei trai mai mult. Pentru ca eu te iubesc
cu adevarat. Si iti daruiesc cu adevarat.
Ia-mi clipele, nu-mi pasa. Traieste tu mai mult – fii infinit, dragul
meu. Fii nemuritor, asa cum mi-ai spus odata ca vrei sa fii, si iubeste pe cine
vrei tu pentru asta, doar... te rog, continua. Nu te opri niciodata si fii
fericit. O parte din mine traieste in acea bucata de eternitate, si vrea sa se
vada in continuare – aievea si implinita intr-o irealitate chiar si mai putin
personala, pentru ca nu-mi mai apartine mie, in timpul tau.
Pierduta in timp, intru prin gaura de vierme si, in realitati din
geamanul meu mai bun care ma mentine stabila de pe cealalta parte,
nesfarsindu-se niciodata, devin libera sa-mi gasesc propriile realitati,
libera, prin tine, in afara mea – intr-un « mine » pe care nici nu
stiam sa-l am, pentru ca e un mine
din tinele care s-a nascut abia acum
intr-un ungher pustiit din mine, sa ma cunoasca. Sa ma continue, sa ma pastreze
si sa nu-mi dea drumul sa mor. Sa nu-mi dea drumul, acolo unde as putea s-o fac
eu candva cand m-as putea gandi sa ma opresc. Cand se intampla pauza dintre batai,
e atat de scurta ca nici macar nu se observa – pentru ca tu sufli mereu in mine
pentru aceasta, de undeva de dincolo de sticla, din afara timpului meu, in
trupul meu de spuma, plutind undeva printre formele de sus, nelasandu-l sa
moara.
Si, in timp ce alerg, in timp ce ratacesc in gandurile de moarte din
mine, tu ma tii mereu, strans imbratisata, de corpul tau cald, atat de sigur in
realitatea mea ce se pierde uneori, tragandu-ma la suprafata chiar si cand
disper si ma arunc in prapastiile cele mai intunecate din mine. Tu esti lumina
din mine. Nu ma lasi niciodata sa ma intunec mai tare, in piatra rece
pietrificata in sufletul meu, in trupul de sange de pe pamant. El nu se mai
pierde niciodata, si nu mai gaseste sfarsit in timpul meu, pentru ca este
plasmuit din vise adevaruri de cer acum. De fapt, nu numai acum. A fost
dintotdeauna. Ai fost dintotdeauna. Iar
singurele irealitati, singurele vise ce se termina sunt cele de pamant, iar nu
cele din cerul etern din mine – caci eu sunt in el, si sunt el, si pentru acum, si pentru o vesnicie.
In timp, cobor prin gaura de vierme.
Adorm, dar acum ma trezesc intotdeauna inapoi si, in nimicul din mine, prin
substanta din tine care ma mentine intreaga in toate partile mele slabe, tu
devii bolta mea de care ma agat si imi dai voie si sa mor, si sa cad, si sa
plang si sa ma distrug, stiind ca ai sa ma aduni mereu inapoi, descoperind, in
drum, noi spatii in timpul nostru infinit.
(Multumesc ca ma iubesti)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu