Mi-am umflat organele cu aer si am asteptat
sa vad cum se golesc treptat, in randuri-randuri de toate respiratiile nocive,
de tot fumul otravitor curs inauntru in fragmente din tortionarul meu iubit.
Mi-am umflat
organele cu otrava si am stat pe loc. Am incetat sa mai respir, iar tot trupul meu se prefacuse intr-o lunga
expiratie, o respiratie in afara, ca si cum sufletul meu gasise un mod personal
de a respira inauntrul sau, invers, eliberandu-se si hranindu-se in acelasi
timp cu singura substanta ramasa sanatoasa acolo – iar aceea era golul, un vid
– un mare vid in care nu mai era nevoit nici sa filtreze durere, sa filtreze
aer, sa dizolve si sa macine materie – era numai gol. Iar golul meu era teribil
de recomfortant.
Teribil de recomfortant in afara
lumii, in afara voastra, in afara ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu