Cand incetezi ca mai respiri, lumea
devine uriasa. Ochii, precum pesti-balon rasariti din spatele craniului meu,
incep sa imi iasa in afara, dand sa se desprinda de corpul lor – mainile –
incep sa mi se umfle – pe la incheieturi, sangele pulseaza si se ridica in
valuri subtiri de spuma, sfidand gravitatia, sa-mi sparga pielea in puncte de
ace si sa paraie, pornind din trupul meu ca dintr-un cotlon de cascada ascunsa,
sa izbucneasca altundeva, mai frumos si mai puternic, poate in lumina soarelui
si in aerul proaspat al diminetii pe care nu le-a putut regasi niciodata in
adancurile din mine, desi apartineau firii lui dintotdeauna, si il defineau ca
un facut – si ar fi facut-o si cu mine, si m-ar fi invatat si pe mine sa zbor
si, pentru o clipa, chiar am crezut ca am sa pot, intr-una din zilele bune
dar... inima mea era prea strans legata de pamant si sufletul prea inecat in
oceanul de otrava de sub el ca sa ma mai pot afunda vreodata inapoi si sa il
adun, si sa ma adun.
M-am tinut cu mainile de sol, m-am
tinut cu mainile strans de mine si am simtit ca vreau sa revin, ca vreau sa
nu-l las sa treaca, si bataile inimii au incetat, si respiratia a pornit, ca un
ceasornic in sangele de lava de dedesubt – o lava ce ar fi putut asa de usor sa
se intinda si sa se topeasca peste mine, calcificandu-ma inauntru pentru
totdeauna, uitata, uitand... Uitandu-i pe toti.
Nu ca nu asta as fi vrut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu