Nodul se rupe

"Memories consume
Like opening the wound
I'm picking me apart again
You all assume
I'm safe here in my room
Unless I try to start again"
("Breaking the habit") 

Da-mi voie sa te tin in brate: este ultima sansa sa ma salvez inainte de sfarsit. Dar este prea tarziu, deja, si cand privesc in mine e ca si cum as privi in urma, pentru ca-mi pare totul la trecut, ca si cum ar fi stele in mine care au murit demult, si nu mai pot sa leg nimic de ele pe pamantul din loc.

Nu mai este nimic de pus la loc in gaurile de puzzle ce n-au avut piese niciodata de asezat la locul lor.

Memoriile vin sangerande, ca dinapoi, ciudate precum cadavre desfigurate pe care nu le mai pot recunoaste nicicum in chipurile mele, dar, cumva, reusesc si, cu incheieturile rupte la marginea tamplelor tale, incerc sa prind amintirile de sange curgand acolo. Le simt intrandu-mi prin vene, le simt lichidul uscat cu aroma sarata din lacrimile tale, si imi umplu corpul de volumul lor, cu greutate, ca si cum ai lasa rugina groasa de la dus sa iti intre pe sub piele si sa te omoare incet prin carne.

Cum am sa pot sa le prind, oare, cum sa le tin rostul in corpul slabit de gauri, in corpul vlaguit de rupturi – cum sa te tin in mine sa nu te pierd prin toate lipsurile sufletului meu – cum sa inteleg sensul amintirilor de sange in timp ce-mi pierd gandurile, in plecarea mea progresiva catre moarte, in tine ?...

Acum, inainte sa se sfarseasca...

...du-ma inapoi la malul de rau – acolo unde marginea lumii a inceput prima oara sa se contureze in realitatea mea aievea, intrata prin cer in cosmarul de sange – du-ma acolo, pe campul de lupta unde au cazut toti soldatii de lut ce au purtat razboaie violente pe soldurile netede ale pielii de alburiu, inainte sa se prabuseasca toti si sa orbeasca de propriile sentimente de moarte, la pamant – inainte ca totul sa se coloreze in negru si sa intunece cerul deschis de albastru, inainte sa inchida toate usile si sa sinucida de toata durerea, cu ochi goi si straini privind spre cerurile acoperite pentru totdeauna de vederea lor. Du-ma inapoi, atunci cand, cu gura necontrolata de durere, curgeam si lacrimi si sange prin obrajii umflati de moartea dusmanilor mei, si cu ghearele grele de atingerile lor, ma murdaream pe mine si nu mai vedeam nimic, de atata ura, de atata sfarsire in jurul meu. 

(Opreste-ma... opreste-ma cand incepe sa ma doara. Opreste-ma, cand stii ca as putea sa cedez, dar intoarce-ma imediat apoi, si aminteste-mi...

Nu vreau sa te pierd.

Nu vreau sa te uit. 

Nu vreau sa uit visul, oricat de patat de sfarsire a fost totul de la inceput, oricat de patata a fost viata de moarte, inca inainte ca doi dintre noi sa incepem sa ne iubim.

Durerea incepe de la capat... )

...si s-a sfarsit totul atunci, intr-un moment de cumpana, langa raul de spuma, cand toate trupurile au innebunit, cand toate sufletele s-au rasucit din corpurile lor si toata lumea si sentimentele au mai avut doar un rost, si doar un inteles in ura tuturor fiintelor pe pamant. Aveam otrava vie printre degete, aveam otrava care imi ardea sufletul in vintre – acum, nu mai am nimic. Acum, nimic nu mai ustura in lichidul de sange diluat cu moarte, acum, nimic nu mai este real, nimic aievea cand se indreapta catre ultima roata a sfarsirii, iar aceea e lipsita si de constiinta si de sentimente de tine inauntrul ei.

Banuiesc ca asa trebuie sa fie sfarsitul – fara de tine. Fara de mine. Un sfarsit al tuturor lucrurilor, un sfarsit al intregii lumi atunci cand ea este luata si impartita la doi. Nimic nu mai este intreg atunci cand mai raman decat jumatati din numele lor, cand incep sa uite, sa se rasuceasca in chinuri catre gaura din spate si sa zgarmane spatiul aflat acolo, dupa lipsa celui ce nu se va intoarce niciodata.

Dar daca nu a mai ramas niciunul dintre noi aici, ce rost mai au toate astea ? Ce rost mai are trairea in aceasta turbare a cainelui orb, bolnav si secatuit de viata langa mormantul stapanului plecat, cand eu sunt deja fericita, intr-un impreuna cu tine care s-a implinit deja, si a inflorit, in moarte.