In our perfect space

Si ma uit la noi – trecem prin spatii ca si cum am trece prin linii de fum, in realitati pe care nu le-am vazut niciodata mai clar pana acum, si alunecam, facuti moi, in gauri de pamant ca in gauri in imponderabilitate desfacute sul in noi, si plutim – plutim inauntru ca si in ceilalti, si suntem toti impreuna ca si cum ne-am vedea altfel si nu ne-am crede in niciun alt fel mai adevarati, mai credibili decat in irealitatea spatiului astuia perfect care ne desparte. Lumea asta devine mai frumoasa – oamenii – mai noi, mai vii, ca si cum nu s-ar fi nascut niciodata aievea pana acum – si sunt mai proaspeti, mai intunecati, ca si cum nu ar fi putut niciodata straluci cu adevarat in lumina bolnava de afara. Suntem mai adevarati acum, suntem mai intunecati, dar in intunericul nostru nu traim raul si nu gasim sfarsirea, neagra, cruda in moarte ; pentru ca totul incepe de acolo si se continua prin ei – prin ceilalti pe care ii avem atat de aproape acum, intregi – si pe noi, la fel de intregi inauntrul lor.

Lumea devine mai frumoasa, oamenii mai frumosi..

..si ii iubesc mai mult, ca si cum nu i-as fi iubit niciodata. Si ii iubesc cum nu am iubit niciodata, poate pentru ca nu aveam niciun fel de sentiment pana acum si sunt mai impacata. Traim intr-o minunata, pretioasa claritate – iar puritatea nu-mi mai apartine mie acum – ne apartine noua. Si nu le mai apartine trupurilor noastre, ci sufletelor, si oglinzilor de sub pamant care ne reflecta atat de bine cumva – poate pentru ca nu le-am recunoscut niciodata pana azi. Poate pentru ca nu ne-am recunoscut niciodata pana azi, pentru ca nu m-am recunoscut... Si nici pe voi, si nici viata, si nici spatiile atat de perfecte dintre noi care ne despart si ne compun la loc atat de bine...

...in realitatea noastra perfecta.